Astăzi se împlinesc 35 de ani de când Ceaușescu a convocat un miting de adulație, care s-a transformat în unul de protest al oamenilor și de solidaritate cu Timișoara. Sidonia Grama, profesor asociat la Facultatea de Istorie Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, a scris în Contibutors despre semnificația acestor zile. 

Se face liniște pe pămînt și în cer, pentru câteva clipe. Oamenii își trag răsuflarea. Unii pentru totdeauna, după fratricidul început la Timișoara, în 17, 18 decembrie, apoi în 21 decembrie la Cluj, Târgu Mureș, Sibiu, întețit în noaptea de foc dintre 21 și 22 decembrie 1989, la București.

„Vom muri și vom fi liberi!” strigaseră tinerii pe străzile capitalei, memorabil și cutremurător. Uluiți de propriile răni („Cine ar fi crezut că vor trage cu muniție de război? În frații lor?!”) răniții au fost duși spre spitale sau ascunși în case, de teama altor represalii, purtați pe brațe de prieteni sau trecători. Într-un târziu, salvările au fost lăsate să ridice morții și să-i transporte la morgă. În spitale, chirurgi devotați operează toată noaptea încercînd să salveze viețile sacrificate. La Colțea se lucrează intens, contra cronometru. „Plagă prin împușcare” consemnează (pentru posteritate) în registrele medicale câțiva curajoși, în ciuda presiunii autorităților comuniste de a nu se menționa cauza reală a rănirii sau decesului.  

Pe caldarâm, sângele închegat în straturi este șters de autorități cu jeturi mari de apă. Se șterg și încrisurile de pe pereții clădirilor din centrul capitalei. La universitate, „Jos comunismul!” se lasă greu acoperit cu dâre groase de vopsea. Nu pentru mult timp. Avea să reapară din 22 decembrie, scris cu litere mari pe o pânză ca un giulgiu, avea să fie  strigat  din nou, din mii de piepturi, în Piața Palatului, avea să reverbereze mai tîrziu, articulat și programatic, prin Proclamația de la Timișoara, din primăvara lui 1990.

La Cluj, în dimineața zilei de 22 decembrie, bucăți de creier și calote craniene zac încă pe trotuare. Altele sunt proiectate prin ricoșeu pe fațada hotelului Continental. Urmele unei  confruntări descreierate – inegale, ilegale, imorale – între protestatari și armată. Între o mână de oameni cu piepturile goale, și un dispozitiv militar înarmat până în dinți. Între câțiva temerari ieșiți în stradă pentru Timișoara, în Piața Libertății – ce predestinare! –  și  militarii mobilizați în stradă pentru a împiedica afluirea populației spre centrul orașului. Și al istoriei.

Pe marginea trotuarelor – în locurile acelea consacrate, de trecere ritualică de la frică la curaj, de la disperare la speranță, de la viață la moarte, de la a subzista la a fi – trecătorii adună bucățile de creier rămase pe caldarâm și ridică înstinctiv în jurul lor altare: de pâine, lumânări aprinse, crenguțe de brad. Pe zidul libăriei universității cineva scrisese cu cretă, cu litere perisabile, un mesaj nepieritor: „Nu mai vrem comunism. Niciodată!”

21-22. Un hiatus

O rutură se instituie între 21 și 22 decembrie 1989. Este un timp gestant de posibilități. Asemenea marilor momente cruciale ale istoriei, o lume veche stă să moară, o alta așteaptă să se nască. Iar între ele, un abis: de spaime, de speranțe și de sensuri, de resurecții, revoluții și contrarevoluții.

„E un început în tot sfîrșitul” prorocise în eter, încă din 17 decemebrie 1989, Radio Europa Liberă, cea ascultată cu sufletul la gură, bruiat și clandestin, de o mare parte a populației României înfometate de adevăr.

„Sunt cu gândul şi cu sufletul alături de voi, sunt ca şi voi, îngrijorat când aflu cruzimea cu care reacţionează cei de la putere atunci când cereţi doar drepturile cele mai elementare (…)” se auzise în 18 decembrie, mesajul încurajator și sapiențial al Regelui Mihai din exil. „(….) Cu Dumnezeu  înainte!” Și așa avea să fie. Așa putea să fie.

În 22 decembrie 1989, ora 12.09, când cuplul prezidențial Ceaușescu fuge cu un elicopter de pe clădirea Comitetului Central al PCR, sub asaltul mulțimii, simbolul puterii politice se prăbușește. Libertatea este cucerită, recâștigată, restaurată. Revoluția (străzii) învinge. Până când începe tele-Revoluția. Revoluția română în direct.Vedeta mass-media absolută a acelor vremuri.

Tele-revoluția

După un scurt intermezzo (inclusiv un firav moment de mea culpa pentru neadevărurile propagandistice difuzate de decenii), Televiziunea Română Liberă (cu-adevărat-liberă, cu-adevărat-adevărată) reîncepe cu patos noile profeții mincinoase. Salvaționist-revoluționare. Odată cu emisia din 22 decembrie, tele-revoluția ia în captivitate revoluția din stradă și  întreaga mondoviziune. În studiorurile ei, sub controlul direct și intruziv al unui consiliu politico-militar,  avea să fie legitimată mediatic noua putere politică revoluționară. O putere politică nouă, formată în nucleul ei dur, din foarte vechi comuniști. Prosovietici și anti-Ceaușescu.

În timp ce în Piața Palatului, sub balconul comitetului central, oamenii strigă la unison „Fără comuniști!”, „Jos Comunismul!”, spre seară începe din nou să se tragă.După marea fraternizare a armatei din dimineață zilei de 22 decembrie 1989 – „Armata e cu noi!” –  urmează la scurt timp, un nou fratricid. „Focuri fratricide”, „friendly fires”, clamează unii istorici, politicieni, procurori. Cel de-al doilea fratricid va fi disimulat într-o mare narațiune politico-militaro-mediatică: cea a luptei întregului popor împotriva „teroriștilor”, pentru salvarea Revoluției. Cu majuscule. 

Paradoxal, fratricidul fraternizării de după 22 decembrie 1989 avea să producă de aproape 6 ori mai multe victime decît represiunea ordonată de dictatorul comunist. Bilanțul victimelor sună sec și tragic. Retorica unor documente oficiale girate hegemonic de reprezentanții noii-vechi puteri revoluționare din decembrie 1989 afirmă sentențios că victimele au murit „pentru victoria Revoluției”.

„Aici s-a murit pentru libertate” e înscris, discret și memorabil, pe o plăcuță din Piața Universității din București. „Călcați cu respect, aici e sînge”, scriseseră febril studenții de la Filologie în acele zile. Sunt înscrisuri murale încrustate în identitatea noastră istorică. Cicatrici, semne distinctive, răni indelebile în corpul națiunii. De neșters azi!

„Vom muri și vom fi liberi!” strigaseră oamenii în Piața Universității, în 21 decembrie 1989, sculptând aerul cu vibrațiile inimilor lor. Ecoul grav al vocilor lor tinere se înalță și azi ca un abur, ca o aură. Îi mai auzim?