Cartea anului 2022?

În urmă cu vreo doi ani, universitarul constănțean Angelo Mitchievici publica în revista Transilvania un substanțial studiu intitulat Destine crepusculare. Între hedonism și ura de sine. Mateiu I. Caragiale. Angelo Mitchievici își începea scrierea cu observația că nu există nici cel mai mic indiciu în conformitate cu care Emil Cioran ar fi citit romanul matein, că dincolo de faptul că fiul marelui comediograf I.L Caragiale a trecut la cele veșnice exact în anul în care scriitorul, aflat deja pe culmile disperării, publica Schimbarea la față a României nimic nu ar conduce la concluzia că ar exista cine știe ce comerț (folosesc aici o expresie favorită a exegetului) între cei doi.

Cu toate acestea, profesorul de la Facultatea de Litere a Universității Ovidius din Constanța și cronicarul de film en titre al României literare ( se va înțelege mai la vale de ce am făcut referire și la această a doua calitate a autorului, care, în cazul lui Angelo Mitchievici, este departe de a fi un simplu violon d’Ingres) își asuma riscul de a citi Craii de Curtea- Veche prin grila numeroaselor texte despre ratare ale filosofului plecat la Paris din Rășinari.

Angelo Mitchievici recidivează și, iată, publică în colecția de studii literare a editurii bucureștene Humanitas o frumoasă carte (nu, nu ezit să folosesc adjectivul în cauză, oricât de necritic ar fi ori ar suna el) consacrat ratării. Care, iată, poate avea și o anume doză de farmec, chiar dacă, în anumite cazuri, se poate încheia cu o baie de sânge și cu moartea celui marcat de acel ceva pentru care Emil Cioran a dezvoltat un veritabil cult. Ratare pe care a extras-o, cum scrie Angelo Mitchievici însuși din propria viață, nu din literatură. Chiar dacă, în opinia mea, filosoful i-a conferit și o anume teatralitate.

Cartea universitarului de la Constanța – Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare ( Editura Humanitas, București, 2022) este frumoasă nu doar prin calitatea, prin eleganța scriiturii. Ci și prin lipsa de ostentație a erudiției (pe care o probează la fiecare pagină, Angelo Mitchievici putând fi bănuit chiar că ar fi citit, precum cel ce vorbește în Brise marine, tous les livres arondate temei), prin surprinzătoarele asocieri, prin rafinamentul și ascuțimea observației, prin inteligența și curajul selecției. Să admitem că nu e chiar de ici, de colo, ca unor cu totul remarcabile studii numite, cu modestie, reflecții, centrate asupra rataților din scrierile lui Shakespeare, Scott Fitzgerald, Cehov, dar nu din literatura dramatică a autorului rus, ci din micuța nuvelă Profesorul de literatură, Voltaire (filosoful nefilosof din secolul al XVIII lea francez), Dino Buzzati, Sadoveanu ( de o profunzime exemplară analiza dedicată romanului Locul unde nu s-a întâmplat nimic, căruia i se dovedește fără putință de tăgadă modernitatea), Mircea Eliade, Shakespeare, lui Cioran însuși (capitolul dedicat acestuia putând fi el însuși o carte), din filmele lui Luis Buñuel (Farmecul discret al burgheziei) și Marco Ferreri (Marea crăpelniță) să le alături un eseu consacrat benzilor desenate ale lui Hugo Pratt.

Da. știu. Benzile desenate sunt din ce în ce mai luate în seamă, au în România un admirator necondiționat în persoana lui Adrian Cioroianu, universitar, istoric, fost ministru de Externe și fost ambasador la UNESCO, azi deținător principal al cheilor Bibliotecii Naționale, cartea lui Hugo Pratt Corto Maltese: Departe tot mai departe apărută la noi în traducerea lui Tudor Călin-Zarojanu a fost prefațată de Horia-Roman Patapievici. Numai că banda desenată tot un fenomen de paraliteratură rămâne. Angelo Mitchievici îl ia în serios, citește aventurile lui Corto Maltese făcând referiri nu doar la Cioran, ci și la scrierile lui Mircea Mihăieș sau Ion Stanomir, vorbește despre soluțiile de traducere la care a recurs Tudor Călin Zarojanu. Aici recidivează filologul care, de pildă, în eseul dedicat lui Scott Fitzgerald a comparat versiunile date Marelui Gatsby de Mircea Ivănescu, respectiv de George Volceanov, acesta din urmă ieșind parcă în avantaj. Fapt, de natură să îi mai aline acestuia din urmă amarul că în eseul consacrat lui Macbeth s-a recurs la traducerea lui Ion Vinea, nu la cea mai recentă apărută la editura Tracus Arte. Capitolul dedicat lui Corto Maltese își are justificarea în economia cărții fiindcă așa după cum bine observa pentru moment în treacăt profesorul Alexandru Călinescu, în România literară, nr. 15/2022, titlul cărții lui Angelo Mitchievici ( eu aș spune că nu numai titlul) “ne semnalează …că ratarea poate fi euforică, dătătoare de nebănuite bucurii”.

Cum spuneam, eseul de deschidere consacrat lui Emil Cioran ar fi putut fi o carte în sine. În primele lui secvențe, Angelo Mitchievici comentează în detaliu scurte fragmente din Caietele cioraniene. Face ceea ce Jean-Pierre Richard numea odinioară microlectures (îl invoc pe marele campion al criticii tematicii, de identificare, încurajat de faptul că Angelo Mitchievici îl citează, la rândul lui, pe Roland Barthes, pus la zid într-o carte recentă de Gabriel Liiceanu), face ceea ce profesorii mei de la Franceza clujeană îmi povesteau că practica pe vremea lor maestrul Henri Jacquier. Făuritor de școală, însă și el un ratat fiindcă a plecat la cele veșnice fără să fi publicat vreo carte. De abia mai încolo, Angelo Mitchievici scrie despre ratare și despre fermecătorii protagoniști ai acesteia invocați și adulați (deși “ratatul este un La Rochefoucald fără geniu”) în Schimbarea la față a României, o Românie care „a ratat intrarea în Istorie, care a întârziat de la parada marilor civilizații, care a asumat modestia și mediocritatea, nereușind să impună nimic notabil în vasta simfonie a valorilor europene” (Mitchievici, pag. 51), Pe culmile disperării, Lacrimi și sfinți, Îndreptar pătimaș, Tratat de descompunere, Ispita de a exista, Despre neajunsul de a te fi născut. Ș.a.m.d. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro