Scărpinatul în barbă

În dimineața aceea de iunie stăteam pe treptele casei, bucuroasă de soarele încă blând, de verdele crud al pădurii și de liniștea în care se auzea doar vag, din casă, țăcănitul mașinii de brodat a mamei. Probabil aveam ceva examen, de vreme ce eram acasă și nu plecată la păstorit sau la alte munci care erau interminabile vara. Savuram dimineața aceea târzie, conștientă de raritatea ei, când s-a auzit vocea hârșâită strigând la portița de la drum:

– Bă, nevastă, ești acasă?

Era badea George, Moșneagul „din deal”, îmbrăcat cu hainele „țărănești” de coborât în sat. Am înțeles că fusese deja pe la ceva crâșmă după roșeața din obrajii care-i ieșeau din barba sură și stufoasă, semn că avea chef de povestit. Primul impuls a fost să fug înapoi pe scări, dar fără să-mi pot explica de ce, am rămas să-l întâmpin. Poate pentru că știam că mama avea de lucru și nu voiam să o expun. S-a apropiat de mine zâmbitor, bucuros că își găsise tovarăș, m-a privit duios, după care m-a asaltat:

– Cum ai dormit, domniță? Ce ai visat? A început vacanța? Ești singură acasă?

Punea întrebările dintr-o răsuflare, obișnuit fiind să nu primească răspunsuri. Mă uitam la el, buimacă, cum s-a întrupat în frumusețea clipei de care mă bucuram, apoi examinându-i hainele albe, cam murdare fiindcă tot coborâse cu ele de când murise soția lui. Pe când să-mi arăt nerăbdarea, s-a așezat pe treapta cea mai de jos, și, într-o tăcere deplină, a scos pachetul cu Mărășești și a aprins o țigară. Ca de obicei, cu o mână ținea țigara, iar cu cealaltă se scărpina în barba sură cu o pasiune pe care aveam să i-o înțeleg mult mai târziu. Privind de pe treapta de sus la fumul albăstrui care se risipea în galbenul-verzui al zilei, mă gândeam că, de fapt, Moșneagul – căci așa îi spuneau toți, chiar cei mai bătrâni ca el – era cumva necesar în peisajul care mă bucurase, ca o rană care să-i dea adâncime. Așa că, atunci când a început să vorbească, eram mai îmblânzită, pregătită să-l ascult, deși repeta aceleași povești despre pământurile întinse pe care le deținuse și pe care umblase toată viața de la un capăt la altul. În toate poveștile era undeva pe drum, pe o cărare sau o potecă, pe jos sau călare, niciodată nu stătea locului. Despre soția lui decedată sau despre fiul adoptiv și nora, care nu aveau timp pentru el nici măcar duminica, abia pomenea. Auzisem frânturi din poveștile lui de fiecare dată când treceam pe lângă mașina de brodat a mamei, unde se posta adesea și i le repeta scărpinându-și barba.

Mult timp am crezut că e bine primit oricând și își făcea apariția doar din acea ospitalitate a locului care nu ne permitea să spunem sau să facem ceva care i-ar răni pe cei mai slabi ca noi, iar Moșneagul, în ciuda poveștilor lui, era singur și, mai ales, era bătrân. Atunci când s-a așezat pe scări, la picioarele mele, aflasem deja că era un soi de cămătar generos care împrumuta bani tuturor vecinilor, din dealul unde locuia și până la noi în vale, din fosta avere transformată parțial în capital. Dobânda era să fie primit în casele lor, iar acea dobândă varia de la o casă la alta. De pildă, pentru mama era prea mare, căci era mereu acasă brodând în atelierul improvizat, așa că era musai să-i asculte povestea și să-i ofere farfuria cu ciorbă la care râvnea. Vecinii îl primeau cu o bucurie care se tot atenua în funcție de frecvența aparițiilor, și toți preziceau că va muri pe drum, fără să știe că acela era chiar visul lui.

Ziua despre care vorbesc a fost de neuitat, dar nu numai pentru că se integrase perfect în peisaj, încât îi ascultam vocea care se ridica prin fumul pe care îl expira, fără să mai deslușesc ce spune, așa cum ai asculta apa sau vântul. Atunci am înțeles deplin cât de ingenioasă era soluția lui, cum a transformat casele de pe Husadiș (dealul pe care locuiam) într-o rețea de datornici cărora le cumpăra ospitalitatea. Așa era sigur că va fi oaspetele lor obligatoriu, mai ales vara, dar uneori și iarna prin bucătăriile unde se făcea mâncarea. Așadar avea de ce să coboare în sat. După o vreme s-a ridicat, „ca să iasă la deal”, în coasta unde era gospodăria lui. Mă gândeam câte popasuri va mai face și număram în gând casele care urmau să-i iasă în cale. După socotelile mele, reieșea că va ajunge acasă doar când se întuneca, căci amiaza urma să-l apuce la lelea Onița care precis îi va oferi o mămăligă cu lapte acru, iar cina o va lua la lelea Ioana care i-o va trânti pe masă, în grabă, înainte de a se ocupa de animalele din gospodăria mare pe care o avea. Abia odată cu primele stele va ajunge în cămăruța lui, se va prăvăli pe strujacul de paie și, târziu în noapte, se va trezi și se va gândi că zilele lui sunt cu mult mai scurte vara. Mereu pomenea acel gând de recunoștință: că putea să umble, să colinde pe la vecini, pe potecile dintre ei… iar acel gând era forma lui de a se ruga.

Scărpinatul în barbă părea un gest gratuit. De fapt era gestul de care se agăța ca să uite că gazdele îl primeau pentru că îi datorau bani; ca să uite de privirile și reacțiile lor tot mai plictisite – de ospitalitatea lor condiționată. Cu cât cei pe care îi vizita deveneau mai opaci și mai sătui de poveștile lui, cu atât își mângâia mai des și tot mai apăsat barba. Iar gestul acela a devenit cu timpul un scărpinat indispensabil, pentru că își provocase în barbă o iritație însoțită de o mâncărime tot mai chinuitoare. Era, totodată, un gest de apărare, căci se lupta cu gândul că era el însuși o iritație care le aducea vecinilor o mâncărime sub limbă, una pe care datornicii și-o înfrânau tot mai greu. Și nu întotdeauna, pentru că uneori i se plângea mamei de tratamentul prost aplicat, însă imediat după acea se auto-consola cu o voce înveselită: Lasă, bă! Și ce dacă! Pesemne se gândea că nu vor îndrăzni să-și închidă porțile sau ușile în fața lui, aș spune, mai degrabă: în fața datoriei pe care o aveau. Oricum, avea de ales între singurătate și ospitalitatea aceea ostilă a unor oameni care nu erau suficient de ospitalieri nici față de proprii bătrâni, măcar ca dobândă față de moștenirea primită.

Următorul meu moment de neuitat cu Moșneagul a fost pe când eram studentă în primul an. Pe atunci badea George mai lua autobuzul până în cel mai apropiat oraș doar joia, când era zi de târg. Una dintre acele joi s-a întâmplat să coincidă cu venirea mea acasă în vacanța de vară, așa că atunci când am urcat în autobusul ticsit, din gara unde mă lăsa trenul, abia m-am putut strecura în masa unsuroasă și unduitoare. Pur și simplu ne lipeam unii de alții, uniți de fluidul din transpirație și praf, încât deveneam o ființă indistinctă. Cu o excepție, căci între noi toți și scaunul din față era o mică distanță, iar pe acel scaun era ocupat doar un loc din cele două. Pe locul respectiv, la fereastră, stătea badea George, picotind și cu saliva curgându-i peste barba pe care o scărpina cu un gest deja inconștient. Nu am ezitat, ci m-am dezlipit de ceilalți călători și m-am îndreptat spre scaunul ocolit de toți. Moșneagul mi-a simțit prezența, nu cred că m-a recunoscut, dar a zâmbit scurt și a închis ochii, fără să se șteargă de salivă, continuând să se scarpine. E drept că mirosul era ceva mai neplăcut și că de aproape am putut vedea rana sângerândă pe care o avea în barbă. Prin urmare, am înțeles de ce toți cei din autobus m-au privit oripilați. Ba chiar i-am auzit pe unii murmurând: Pesemne o fi și ea așa cum e el!

Acel așa cum eel venea de la niște oameni care nu se credeau neapărat superiori și diferiți, doar că pentru ei ar fi trebuit să fiu o domnișoară pretențioasă la compania mea, inclusiv în autobusul unde termenul companie era lipsit de sens. Dar ei nu știau că badea George, Moșneagul ocolit de toți, era prietenul meu infam, vulnerabil și enervant, de care și eu aveam impulsul să fug, însă în secunda următoare mă lovea o neputință care mă paraliza locului. Am stat lângă el cam o oră, sub privirile dezaprobatoare, și nu i-am șters saliva, nu i-am oprit mâna cu care se rănea, dar nu m-am ridicat nici când s-au eliberat alte locuri, ci am rămas acolo până la capătul drumului. În toamna acelui an, badea George a murit – făcuse cancer de piele – dar nu l-am petrecut pe drumul ultim. În schimb, atunci când am jelit-o pe bunica, apoi pe bunicul, apoi pe tata, am stat de fiecare dată pe treptele casei, mi-am aprins o țigară Mărășești și, învăluită de fumul ei, l-am jelit de fiecare dată și pe Moșneag. Cu gândul că fiecare dintre ei a murit și de singurătate.

Frumusețea peisajului copilăriei a tot primit adâncime prin golurilor lăsate în ea de dispariția bătrânilor care fuseseră parte din locul acela; care îmi bucuraseră copilăria. Adâncimea acelor goluri, vecină cu oricare dintre filosofiile despre resemnare, fatalitate și ospitalitate, am priceput-o abia când am devenit conștientă de fragilitatea limitei – nu dintre viață și moarte – , ci dintre viață și bătrânețe. Abia atunci l-am înțeles pe bunicul care, sătul să tot fie bătrân, spunea: A trecut toată viața așa de repede, iar acum nu se mai termină… Căci bătrânețea în sine devine o patologie, o spaimă continuă și copleșitoare de a nu cădea la pat, de a nu deveni static și orizontal, un mort în viață. Cam asta se vede în ochii „moșnegilor” și „babelor” din țara „azilurilor groazei” în care 1 din 4 bătrâni este singur și în care se prevestește apocaliptic că 50% din populație va avea peste 65 de ani până în 2050. Toți acești seniori, fie că umblă fără rost prin piețele orașului sau se plimbă cu tramvaiele enervând oamenii activi, fie că mișună prin ocolurile caselor de la țară, își doresc un singur lucru: să moară în clipa în care nu se vor mai putea ridica din pat singuri. Atât de puțin se pot gândi la îngrijire civilizată, la aziluri confortabile, sau alte promisiuni din lumi care sunt pentru ei mai puțin reale decât lumea de dincolo. La nivel oficial, cel al Organizației Națiunilor Unite, se vorbește despre 2021 – 2030 ca fiind „decada îmbătrânirii sănătoase”, dar, sub privirile celor care ar conta, seniorii români se simt ca o iritație sub care e un cancer despre care există doar puncte de vedere oficiale. Spaima de groaznicul preludiu al odihnei veșnice – starea de a depinde de alții și de a dispărea fără demnitate – am văzut-o recent amplificată în ochii bătrânilor care se plimbau, cu cadrele sau ținându-se de pereți, pe coridoarele unui spital de recuperare. Erau norocoși să fie acolo și, mai ales, norocoși să nu fie țintuiți la pat definitiv ca bolnavii ai căror ochi goi, îndreptați spre tavane, cerșeau îndurarea unei priviri coborâte asupra lor. Printre cei norocoși, mama, sprijinită de baston și de încă o botă, mă anunță telefonic de la o zi la alta: Azi am făcut 1000 … 460 … 350 de pași! –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro