O poveste (adevărată) de Crăciun
Spitalul Brâncovenesc a fost ridicat între 28 august 1835 și 14 octombrie 1838, de Safta Brâncoveanu, fiica marelui ban Tudorache Balș și soția banului Grigore Basarab Brâncoveanu, și a funcționat finanțându-se din veniturile de la moșiile donate de cea care l-a ctitorit. Spitalul a fost gândit în primul rând ca ajutor pentru oamenii săraci, dar a devenit în același timp o școală medicală de prim rang a Bucureștiului.
Prin testament, Safta Brâncoveanu lăsa urmașilor scrisă hotărârea de înzestrare a așezământului „… cu averi producătoare de venituri pentru buna funcționare și întreținere a acestui spital”: moșia Dăbuleni din județul Romanați, moșiile Comojeni, Nedeia și Nedeița, Măceșul și Măceșul Mare din județul Dolj și dealurile cu viile Cernăteștilor din Județul Săcuieni.
De asemenea, a mai lăsat unele case și prăvălii din București, cu chiriile acestora, ca după veniturile și arendele luate de pe moșii să întrețină cheltuielile spitalului, pentru șaizeci de paturi, iar numărul acestor bolnavi să sporească sau să scadă în funcție de valoarea veniturilor anuale obținute.
Sursa: cotidianul.ro[1]
Dorințele doamnei Safta Brâncoveanu, înainte de a se retrage la mânăstirea Văratec sub numele de monahie Elisabeta, au fost consemnate în două pisanii săpate în piatră, fixate în zidurile Spitalului Brâncovenesc. În prima pisanie regulile Saftei Brâncoveanu sunt consemnate, printre altele, cu următoarele îndemnuri:
„…să aibă drept verice creștin cu temere de Dumnezeu, iar mai cu seamă cei ce să vor trage din neamul Brăncovenesc când vor vedea neorânduială în spital și neîngrijire de bolnavi să ceară de la stăpânire grabnică îndreptare, fiind așezămănt obștesc, căci la împotrivă vor fi judecați ca cei ce au putut să poprească rău(l) și nu l-au poprit cari nu au multă deosăbire din cei ce îl fac.”
Sau, în a doua pisanie: „(…) Peste toate acestea să mai adaogă că nici eforul, nici epitropi(i), nici stăpânirea, nici nimenea din cei ce să trag din neamul brăncovenesc, să nu fie volnic să înstreineze vreo moșie sau parte măcar dintr-însele, nici din cele mai sus însemnate ale spitalului, nici din ale sfintei biserici, nici cu schimb fie de înzecit folos, măcar, nici cu vreun alt mijloc sau propunere, căci la împotrivă, și cel ce va înstreina, și cel ce va priimi să adaoge la venitul său vreuna dintr-acestea să fie depărtat de Fața lui Hristos și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte.”
La finele secolului XIX spitalul a fost grav afectat de un incendiu și a fost reconstruit (între 1880 și 1890); de această dată s-a apelat la soluții arhitectonice moderne, așezământul a fost reconstruit în formă de „U”, cu biserica rezidită în interior. Noul spital avea 240 de paturi, iar medicii îngrijeau bolnavii la cele mai ridicate standarde medicale. În 1904, planșeele din lemn au fost schimbate și s-au turnat – în premieră în România – grinzi și planșee din beton armat și au fost adăugate alte corpuri noi de clădire.
La reforma agrară din anul 1921 au fost, însă, expropriate moșiile familiei Brâncoveanu, iar spitalul a rămas fără sursele sale tradiționale de venituri, intrând în mari dificultăți financiare. Regele Carol al II-lea a încercat să suplinească pierderile de venituri, acordând fonduri publice importante așezământului și a intervenit în organizarea Spitalului Brâncovenesc.
Așezământul a funcționat ca spital militar (cu circa 500 de paturi) în perioada celui de-al doilea război mondial. În 1946, sub ocupația trupelor sovietice, guvernul aservit al lui Petru Groza a naționalizat spitalul.
Conform „wiki”, în anul 1949, la spitalul Brâncovenesc a fost înființată prima clinică de ortopedie și traumatologie din România – condusă de academicianul Alexandru Rădulescu până în anul 1964, iar ulterior de profesorul Aurel Denischi -, unde s-au specializat și perfecționat numeroase generații de medici ortopezi.
Sursa: cotidianul.ro (Spitalul Brâncovenesc, biserica „Domnița Bălașa” și Hala Mare – Unirii)
În fine, în anul 1983 au început lucrările de resistematizare a Pieței Unirii și a Dealului Uranus (Dealul Spirii) unde s-a construit actualul Palat al Parlamentului. Pentru a face loc construcțiilor de astăzi, puterea comunistă, Nicolae Ceaușescu însuși, a dispus demolarea majorității clădirilor cartierului Uranus, multe cu valoare istorică, printre care 22 de biserici și Spitalul Brâncovenesc.
Spitalul Brâncovenesc nu interfera cu axa Bulevardul „Victoria Socialismului” – „Casa Poporului”, dar nici nu era în planurile lui Nicolae Ceaușescu ideea de a păstra clădirea. În anul 1984, dictatorul comunist a decis în cele din urmă demolarea așezământului, chiar dacă i s-a explicat că este o clădire cu mare valoare istorică; în plus, spitalul tocmai ce fusese renovat după cutremurul din 1977.
Arhitectul Cristian Ducu-Sava[2] – dezvăluie „Curentul”[3] – își aduce aminte că: „… era o pisanie în hol care spunea că: . Așa scria, când urcai scara principală.”
Sigur, ideea că Nicolae Ceaușescu, executat alături de soția sa în ziua Crăciunului anului 1989, undeva în jurul orei 15.00, ar fi fost atins de „blestemul” din pisaniile domniței Safta Brâncoveanu este mult vehiculată public în anii de după Revoluție. Eu unul nu am găsit referințe clare la acel blestem.
Cele două plăci de piatră cu pisaniile domniței Safta, care acum se găsesc în colecția „Lapidarium” de la Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche, nu conțin expres un astfel de blestem. Totuși, Safta Brâncoveanu a ținut să insereze în testamentul său, așa cum am menționat mai sus, acel avertisment pentru urmașii ce s-ar putea dovedi „nevrednici”: „
„… nici eforul, nici epitropi(i), nici stăpânirea, nici nimenea din cei ce să trag din neamul brăncovenesc, să nu fie volnic să înstreineze vreo moșie sau parte măcar dintr-însele, nici din cele mai sus însemnate ale spitalului, nici din ale sfintei biserici (…) căci la împotrivă, și cel ce va înstreina, și cel ce va priimi să adaoge la venitul său vreuna dintr-acestea să fie depărtat de Fața lui Hristos și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte”.
De-o fi o coincidență sau o pedeapsă divină la mijloc, este cert că Nicolae Ceaușescu – omul care a luat decizia de a șterge construcția așezământului de pe fața pământului pentru vecie – a pierit de o moarte violentă într-o zi de Crăciun.
Dar, să nu uităm – și aici lucrurile devin și mai interesante – alte două momente de cumpănă din viața așezământului ctitorit de Safta Brâncoveanu: (i) reforma agrară din 17 iulie 1921 (data la care regele Ferdinand I „Întregitorul” a semnat decretul regal de aprobare a legii reformei agrare în Muntenia, Moldova și Oltenia), care a lăsat Spitalul Brâncovenesc fără venituri și (ii) naționalizarea Spitalului Brâncovenesc, dispusă de guvernul condus de Petru Groza în anul 1946.
INTERVIURILE HotNews.ro