Asta-i rana ce ne doare: Sistemul Garanţie-Returnare! Sau cum nu trebuie irosită o șansă unică de a salva România de plastic

​Am promis ȋn primul episod că voi reveni asupra sistemului Garanţie-Returnare,„segereul”, cum a intrat el deja ȋn limbajul comun. Două mini-schiţe de debut, pentru a vă capta (sper!) atenţia. Elveţia, undeva pe la ȋnceputul anilor 2000, a trecut aşa de multă vreme de atunci că am şi uitat data exactă. Dar nu şi extraordinara campanie media care a ȋnsoţit instalarea primelor containere de selectare a resturilor menajere (cu alte cuvinte, noi avem o lejeră ȋntârziere de două decenii ȋn domeniu, dar nu cotează).

Un dinozaur mare şi un dinozaur mic, mama şi fiul, se plimbau calmi prin pădure. La un moment dat, dino’ cel mic găseşte un pet, un recipient de plastic. Doreşte să-l arunce ȋn natură, nonşalant. Mama ȋl opreşte brusc, ȋl mustră. Apucă pet-ul, ȋl aşează pe sol şi cu o mişcare delicată, dar fermă, ȋl aplatizează sub talpa groasă şi grea, că nu degeaba au ales un dinozaur reprezentativ pentru ideea de forţă liniştită.

Mass-media de acolo a difuzat acest clip până la enervare şi epuizare, timp de luni de zile, la orele de vârf şi nu numai. Dar a funcţionat. Elveţia este printre ţările europene cu cea mai mare rată de recuperare a plasticului, una stelară.

Sticla de sticlă nu se lasă deloc. Iar cutiile de suc şi bere, uşoare ca aripa de fluture, sunt expulzate cu boltă ȋnapoi

Ne ȋntoarcem ȋn România zilelor noastre, ȋntr-un magazin Carfur’ de cartier bucureştean. O mămică şi fiica ei, de cinci-şase ani. Si nu orice mămică, ci una delicată şi eco-responsabilă, poartă cu sine o sacoşă din pânză de cânepă plină cu diverse recipiente goale: pet-uri, cutii de aluminiu-bere şi sticle „de sticlă” care au găzduit vinuri finuţe, nu mă pot abţine să nu arunc o privire furişă şi curioasă, de etnograf urban.

Peturile trec cu uşurinţa proba maşinii colorate, acceptarea este marcată de sunete ciudate, dar muzicale. Sticla de sticlă nu se lasă deloc. Iar cutiile de suc şi bere, uşoare ca aripa de fluture, sunt expulzate cu boltă ȋnapoi, spre exterior, pe baza unor neştiute legi ale fizicii cinetice, pe care inginerii care au gândit sistemul nu le-au luat ȋn considerare. Mămica, ȋnfrântă şi dezămăgită, bagă ȋnapoi ȋn sacoşă returul. Fetiţa pare a fi fericită pentru că a văzut cum maşina scoate obiecte pe nări, dar şi speriată de aceasta. Pensionarii din jur, agentul de pază şi casiera ȋncep să spună, şoptit, „se ȋntorc vremurile lui Ceauşescu”.

Acum să revenim la lucrurile serioase. SGR-ul a fost lansat oficial ȋn data de 30 noiembrie a anului trecut. Nu am ȋnţeles prea bine atunci, cum nu ştiu nici acum, dacă este un parteneriat public-privat, sau este vorba de o iniţiativă a statului român. Cu alte cuvine, dacă se doreşte să se câştige bani de pe urma lui, Sfântul Profit, sau se cheltuie (pierd) resurse finaciare pentru un scop nobil, „curat ecologic” – iertaţi pleonasmul, dar conul Iancu Caragiale ştie de ce. Nu aceste lucruri mă interesează ȋnsă pe mine.

Eu aş vrea să aduc ȋn discuţie câteva aspecte ale implementării, percepţiei şi funcţionării acestui sistem. Cum spuneam şi anterior, miza este una uriaşă, este vorba de curăţarea acestei ţări de deşeuri de plastic pe termen mediu şi lung.

Încep cu comunicarea existentă la lansarea acestui proiect.

Care comunicare, de fapt? Menţionam mai sus clipul cu cei doi dinozauri, care ţi se lipea de creier, indiferent de nivelul de inteligenţă, vârstă, profesiune, pregătire etc. Pentru SGR-ul românesc, pe lângă faptul că a fost vorba de o campanie foarte „subţire” de publicitate, a fost vorba şi de un exerciţiu greoi, oficial. A semănat mai mult cu o chemare la oaste decât o acţiune de responsablilizare civică, adresată, repet, tuturor.

Doi: infrastructura propriu-zisă se dovedeşte o mare provocare, pentru că spaţiul de colectare al magazinelor mici este… mic

Doi: infrastructura propriu-zisă se dovedeşte o mare provocare, pentru că spaţiul de colectare al magazinelor mici este… mic, maşinile de colectat scumpe şi, după câte mi-am dat seama, sofisticate, cu mentenanţă de ȋnaltă calificare. Mă ȋntreb cu un oarecare masochism tipic românesc ce se va ȋntâmpla la vară, la 45 de grade (la umbră!) cu sucurile combinate, bere, cola, tutti fruti, scurse ȋn şi din containerele de colectare ale maşinilor aflate la exterior.

Nu sunt un specialist ȋn antropologia gestului colectării selective, s-au scris ȋnsă lucrări foarte serioase dedicate acestui subiect. Dar comoditatea şi fiabilitatea contează enorm ȋn astfel de cazuri, utilizatorul pierde rapid ȋncrederea dacă ceva merge prost sau dă rateuri. Felul ȋn care colectezi arată cine eşti, de fapt, la nivel individual şi naţional.

Trei: simbolul (pictograma) „ambalaj cu garanţie” este mic, foarte mic, aproape ilizibil.

Bănuiesc că s-au dat lupte grele ȋntre designeri, RetuRO şi producători-mărci pentru a-i face loc undeva, pe ambalaj. Rezultatul este unul fiabil, se pare, maşina-l citeşte, dar pariul cel mare a fost ratat: omul nu-l vede, la propriu şi la figurat. Semnul „ambalaj cu garanţie” a rămas doar ca indicator, dar şi-a pierdut imaginea iconică şi simbolică. Visez la o campanie de comunicare ȋn care acesta să fie imprimat pe tricouri care să fie oferite gratuit utilizatorilor. Visez, desigur, ţara o arde pe comedie, nu pe reciclare.

Patru: marii retaileri s-au adaptat surprinzător de bine noilor condiţii, spre lauda lor.

„Rezilienţa” spontană românească nu se dezminte nici de data acesta. Un pesimist-optimist fiind de felul meu, cred că lucrurile vor evolua şi mai bine, erorile şi imperfecţiunile fireşti se vor corecta din mers etc. Marea problemă rămâne ȋn continuare magazinele săteşti, risipite prin ţară, care nu vor avea niciodată capacitatea logistică de a implementa acest proiect. Acolo este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, de fapt, acolo se aruncă nonşalant tone de plastic ȋn păduri, râuri sau câmpii. Dacă nu rezolvăm această problemă, am ratat proiectul.

La un alt nivel, mai profund, ceea ce (cred) că le-a scăpat celor care au gândit şi implementat acest proiect uriaş, dar esenţial, repet, este „reprezentarea” pe care noi o avem faţă de ambalaje, resturi menajere şi gestul de a recicla, plus specificul naţional al acestuia. Un neamţ nu reciclează ca un portughez, nici un italian ca un finlandez. România a trecut prin comunism, urmele memoriale ale acestuia au rămas, cu bune şi rele. Sticla de lapte, de iaurt, de apă minerală, dată „la schimb”, vă amintiţi? Europa cunoaşte acum o ȋntreagă dezbatere despre „ambalajele returnabile”, dacă sunt utile sau nu. Când o urmăresc, zâmbesc. Noi am fost „sustenabili” ȋnainte de a se naşte sustenabilitatea, dar ce nu avem este curajul şi puterea de a integra fie şi la nivel simbolic lucrurile bune experimentate atunci?

Noul discurs ecologic oficial ne spune că a recicla este un gest etic ȋn esenţa lui. Doar că oamenilor nu prea le pasă de etică

Cel mai important aspect este ȋnsă modul ȋn care noi ne reprezentăm deşeul şi gestul de a-l recicla. Este vorba de un lucru demn de milă şi de dispreţ sau de o resursă? Gestul ȋn sine arată că eşti „sărac” şi orice bănuţ contează sau, din contră, arată educaţie şi grijă faţă de mediu? Aceste reprezentări se datorează culturii noastre naţionale, matricei ȋn care ne-am format, relaţiil sociale etc.

Da, noul discurs ecologic oficial ne spune că a recicla este un gest etic ȋn esenţa lui. Doar că oamenilor nu prea le pasă de etică, dacă nu sunt fie constrânşi, fie stimulaţi să recicleze. Noi am ales cea de a doua cale ȋn acest moment, dar am uitat să analizăm tocmai reprezentările de care pomeneam mai sus.

Tare mi-e teamă că ȋn acest moment „reprezentările” celor care reciclează efectiv nu coincid cu cele ale administratorilor, tehnicienilor de ȋntreţinere etc, fără a mai vorbi de cei care au gândit campania de lansare şi comunicare a programului, aşa şi cum a fost ea. Atâta timp cât va exista o incongruenţă, un conflict de reprezentări, proiectul va funcţiona cu frâna de mână trasă, ca acum, va da naştere la frustrări şi dezamăgări. Iar acest lucru nu trebuie să se ȋntâmple, miza lui ne depăşeşte pe toţi, actori şi participanţi deopotrivă. Aceasta este ecologia „adevărată”, acestea sunt ideile pe care trebuie să le susţinem şi să le promovăm cu toţii. Restul, cum spuneam, sunt seminarii, proiecte şi colocvii.

N. Red: Mirel Bănică este cercetător ȋn domeniul antropologiei religiilor.