Cronică de carte. Dennis Deletant, România 1916-1941. O istorie politică

La relativ puțină vreme de la apariția lucrării colective România interbelică. Modernizare politico-instituțională și discurs național, coordonată de Sorin Radu și Oliver Jens Schmitt (Editura Polirom, Iași, 2023), a apărut sinteza România 1916-1941. O istorie politică (Editura Humanitas, București, 2024) datorată binecunoscutului profesor și istoric englez Dennis Deletant. Apariție interesantă și mai mult decât utilă în vederea lămuririi specificităților politice ale uneia dintre cele mai interesante și controversate perioade din istoria României. Controversate fiindcă mult prea adesea interbelicul românesc a fost socotit drept o etapă a fericirii generale, a democrației victorioase și a unei bunăstări economice absolut miraculoase.

Profesorul britanic optează pentru două delimitări temporale care nu se suprapun riguros exact peste ceea ce înseamnă interbelicul, însă opțiunea lui este cum nu se poate mai motivată. După doi ani de neutralitate, în 1916 România intră în Marele Război de partea Aliaților, primul ministru de atunci, Ion I. C. Brătianu, semnând convenții politice și militare în care erau stipulate condițiile opțiunii țării. Convenții în care, la loc de frunte, figura prevederea că, în cazul victoriei Aliaților, România avea să dobândească Transilvania până la râul Tisa, Bucovina până la Prut și întreaga regiune a Banatului, teritorii aflate sub controlul Imperiului Austro-Ungar.

Victoria a fost dobândită, condițiile României îndeplinite și validate de tratate și conferințe de pace, chiar dacă validarea nu s-a produs întotdeauna lin și fără probleme. Prăbușirea Imperiului Țarist, ieșirea Rusiei din război au creat condițiile unirii Basarabiei cu România. La 1 decembrie 1918 se va realiza Unirea Transilvaniei cu România, așa încât la 1 ianuarie 1919 suprafața țării era aproape dublată față de cât era în 1916.

Entuziasmului inițial i-au urmat numeroase probleme bine rezumate în cartea lui Dennis Deletant, firește mult mai detaliate în cartea de studii apărută la Polirom. Unificarea administrativă și legislativă nu a fost una chiar foarte simplă, a fost marcată de absența unor funcționari loiali și cunoscători acceptabili de limba română,  educația a avut de surmontat numeroase probleme, începând cu faptul că s-a manifestat o acută criză de personal didactic calificat, bun vorbitor de limba română. Stratificările sociale erau accentuate, țara era preponderent agricolă, reformele agrare nu au izbutit să rezolve mare lucru, urbanizarea României s-a dovedit a fi una mai curând critică, industrializarea slabă, corupția endemică. Toate acestea s-au reflectat și în viața politică, una pernicios marcată de frecvente schimbări de guverne, de rotative, de instabilități parlamentare ca și la nivelul Instituției monarhice, de evoluții favorabile extremismului și instaurării autoritarismului.

Din 1938-1939 au intervenit evoluții dramatice la nivel geopolitic.  Care s-au resimțit ca atare și în România. 1940 a fost un an teribil pentru țară. Ultimatumull sovietic din iunie urmat de Diktatul de la Viena din august au amputat drastic teritoriul țării. Ajuns prim-ministru, Conducător al Statului în septembrie 1940, guvernând o vreme cu legionarii, generalul Ion Antonescu a optat în favoarea intrării în război de partea Germaniei lui Hitler, sperând că astfel va recâștiga teritoriile pierdute ca urmare a celor două mari nedreptăți istorice. Au mai contat, desigur, și anticomunismul visceral al generalului devenit Mareșal, antisemitismul care nu era numai al său, ci și al unei consistente părți a populației. Respectivul antisemitism este considerat de Dennis Deletant a fi un fel de fir roș pentru România din perioada supusă studiului.

Antisemitismul acesta explică, în opinia lui Dennis Deletant, multe. De aici și întrebarea delicată dacă regimul Antonescu a fost cu adevărat unul fascist. Denis Deletant apreciază că Antonescu, în primul rând soldat, nu a fost mânat de cine știe ce principii ideologice. În ianuarie 1941, legionarii majoritari au fost înlăturați din Consiliul de Miniștri. Nici un partid fascist nu a mai ajuns din acel moment la guvernare. Antonescu s-a dovedit relativ tolerant cu partidele istorice, suportând pentru aceasta în repetate rânduri reproșurile lui Hitler.. Au fost luate măsuri cu caracter antisemit, însă “comparată cu draconicul regim nazist, forma de guvernământ din România nu a fost la fel de necruțătoare cu supușii săi, deși a deportat, înfometat și ucis peste 10.000 de evrei”. Pentru deportare, Mihai Antonescu prefera sintagma migrațiune forțată. Măsurile antisemite luate de cei doi Antonești sunt socotite de profesorul englez a se situa în continuarea celor din vremea lui Carol al II lea.

Opinia profesorului Deletant e că regimul generalului Antonescu a fost mai curând unul autoritar decât dictatorial.

România 1916-1941. O istorie politică conține un capitol intitulat Scurte biografii preliminare. Un fel de didascalii, de prezentare a personajelor. Biografiile nu sunt însă întotdeauna riguros exacte. Am sesizat, de pildă,  erori în nota referitoare la Gheorghiu-Dej. Conform mai multor surse (Paul Sfetcu, Vladimir Tismăneanu), una dintre fiicele acestuia, Lica, a avut trei copii din prima ei căsătorie, nu doi. Cea de-a doua fiică, Tanța, inginer chimist,  a fost căsătorită cu Stamate Popescu. Acesta fiind un modest actor la Teatrul Mic, nu sculptor. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro