Scriu rândurile de mai jos fiindcă simt că am o poveste personală de istorisit și niște concluzii de tras. Încep cu povestea, cu precauția că au trecut de atunci două decenii și, ca atare, este foarte posibil ca amintirile să mă înșele în privința unor detalii (de fapt, m-ar mira să fie altfel).

Nu eram singurul care aflase

Din 2001 până în 2007, am fost student doctorand la SNSPA. Până în anul academic 2004 am și predat acolo seminarii studenților de la Științe Politice, ca asociat (eram titular în altă parte). Prin 2003 (dar este posibil să greșesc cu un an), mi-a ajuns la ureche, de la câteva studente, informația că unul dintre profesorii cunoscuți din universitate – nu cel care face subiectul presei zilele acestea, însă o persoană despre care s-a mai scris – ar fi agresat sexual mai multe colege.

Nu eram singurul care aflase. Am discutat chestiunea întâi cu o colegă la doctorat, astăzi profesoară de succes pe alte meleaguri, și am decis împreună că ar trebui făcut ceva. Am deschis subiectul cu decanul facultății, Adrian Miroiu. Ne-a asigurat că ne oferă sprijinul său în efortul de a opri abuzul, dar avem nevoie de plângeri formale. Am discutat la telefon cu una dintre studente (și, dacă mi-aduc bine aminte, colega mea a discutat cu o alta). Câteva detalii intense – nu le voi descrie aici – mi-au rămas bine întipărite în minte în urma convorbirii. Până la urmă, a existat o plângere oficială, dacă nu două.

Însă plângerea (sau plângerile) a fost la scurt timp retrasă. Studenta cu care discutasem a venit însoțită de mama sa la facultate și tema a fost închisă oficial. Am auzit, ulterior, zvonuri privind presiuni exercitate de profesorul agresor – dar într-o universitate se vorbesc multe și n-am știut ce să cred. Am abandonat complet demersul.

„Lumea noastră e plină de comportamente la marginea moralului, despre care nu se așterne pe hârtie nimic aproape niciodată”

Și-acum, încercarea de a trage o concluzie. Informațiile despre abuz și agresiune circulă întotdeauna în spațiile liminare din organizații, iar universitățile nu reprezintă deloc o excepție. (Dimpotrivă, dată fiind dinamica tocmai descrisă aici de Bogdan Florian.)

Dacă ceva a ieșit la lumină în urma recentului scandal, pe lângă agresiunea sordidă și persistentă din centrul său, a fost faptul că multă lume auzise câte ceva, dar nimic foarte clar. Așadar, „știa și nu (prea) știa”. Mi-au confirmat-o, în ultimele zile, amici diverși, inclusiv unii care nu mai au legătură cu SNSPA (și nici vreo aversiune față de universitate) de cam un deceniu și jumătate.

Provocarea instituțională este cum răspunzi lucrurilor despre care se știe, dar nu prea.  

Cu sprijinul ministrului Mircea Miclea, Mihaela Miroiu a adus în universitățile din România primele coduri (model) de etică universitară în 2005, coduri care includeau și prevederi privind hărțuirea sexuală. În practică, lucrurile s-au mișcat greu, și nu doar în privința din urmă, una atât de gravă, ci privind toate temele mari ale eticii din viața universitară de zi cu zi, de la plagiate și alte fraude academice la abuzuri verbale la concursuri necompetitive la neîndeplinirea sarcinilor didactice elementare. Motivele pentru acest eșec sunt multe și nu mai intru în ele – cu o excepție.

În ciuda cantității impresionante de proceduri, standarde și tipizate dintr-o universitate românească de astăzi – multe fără sens, multe ocolite în spirit, uneori și în practică –, în organizațiile noastre academice trăim într-o cultură adâncă a informalității etice.

Cel puțin așa cum o știu de cam 25 de ani, lumea noastră este plină de comportamente la marginea moralului – despre care nu se așterne pe hârtie nimic aproape niciodată. Profesori care nu își fac orele, care plagiază sau comit alte fraude de cercetare, care abuzează verbal studenții, uneori studenți care încalcă reguli de tot felul. Rareori există o „dâră de hârtie” care să consemneze acuzațiile, răspunsurile disculpatoare, deliberările, sancțiunile sau exonerările. Nimic, în afară de curentul subteran de zvonuri și, când se depășește o limită, de dojeni ori presiuni informale transmise pe whatsapp sau „rezolvate” telefonic. Așa supraviețuiesc abuzurile, unele – cum vedem acum – grotești, timp de decenii. Orice nouă abatere se naște fără istorie, orice abuz repetat este judecat de novo.

Revin la provocare. Cum depășim o asemenea stare de fapt? Pot oferi doar un gând generic: împingând lucrurile, anevoios de bună seamă, spre o cultură a formalității, unde orice nemulțumire care trece de un nivel de gravitate se consemnează și se discută, iar oricare împricinat are prilejul și procedurile să se justifice. Nu invoc o cultură punitivă, ci una a transparenței interne. Nu cred că o astfel de cultură se poate construi ușor. – Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro

Liviu Andreescu este profesor la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București, unde predă (mai ales) politici publice. Până în 2014, a predat, timp de 13 ani, Studii Americane la Universitatea Spiru Haret. În 2005-2006 a petrecut, ca bursier Fulbright, un an academic într-o universitate conservatoare din Texas, unde a studiat libertatea academică în învățământul superior cu afiliere religioasă.