Sari direct la conținut

„Puterea delicată” a olimpismului

Contributors.ro
„Puterea delicată” a olimpismului
Ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice Foto: MAYA VIDON-WHITE / UPI / Profimedia

Teza mea este că Jocurile Olimpice moderne au fost văzute mereu de țările organizatoare ca un excelent prilej de proiectare a propriilor interese în plan internațional, de sporire a prestigiului și influenței în relațiile cu celelalte state ale lumii, maximizând puterea de atracție a valorilor culturale, politice și de profitând de oportunitatea de afirmare a puterii economice. De la Parisul de acum 100 de ani, când Olimpiada era (încă) organizată sub patronajul părintelui său modern – Pierre de Coubertin, la Berlin 1936, Moscova 1980 sau Los Angeles 1984, tendința ca liderii politici ai țărilor organizatoare să se folosească de Jocuri ca de un instrument de proiectare „delicată”, seducătoare a puterii națiunii a fost evidentă și nu de puține ori și-a atins scopul.

„Soft power” – puterea delicată, moale – în relațiile internaționale se referă la abilitatea unui stat de a influența alte state sau actori internaționali prin mijloace non-coercitive, spre deosebire de hard power – puterea impusă, de comandă -, care implică utilizarea forței militare sau a șantajului economic. Conceptul a fost dezvoltat de Joseph Nye, un teoretician al relațiilor internaționale și subliniază importanța puterii culturale, ideologice și diplomatice. Puterea soft este capacitatea unui stat de a obține ceea ce dorește pe scena internațională prin atracție și persuasiune, mai degrabă decât prin coerciție. Acest tip de putere se bazează pe resurse intangibile precum cultură, valori politice și politici externe legitime și morale.

Joseph Nye a popularizat termenul în cartea sa, publicată în anul 1990, „Bound to Lead: The Changing Nature of American Power”. Nye descria conceptul în următorii termeni: Atunci când o țară face ca și alte țări să-și dorească pentru ele ceea ce ea le propune, ar putea fi numită putere soft sau cooptatoare, în contrast cu puterea hard sau de comandă, care le cere altora să aducă la îndeplinire ceea ce le dictează. A continuat să dezvolte conceptul și a revenit asupra teoriei în cartea sa publicată în anul 2004, „Soft Power: The Means to Success in World Politics”. Potrivit lui Joseph Nye, puterea soft se bazează pe trei resurse: cultura (când este atractivă pentru alții), valorile politice (practicate în țară și în relațiile internaționale), mijloacele și metodele practicii diplomatice (pe care alții le pot considera legitime și încărcate cu autoritate morală).

Soft power se exercită prin: (i) diplomație publică – angajarea publicului pentru a promova o imagine pozitivă a țării și a influența opinia publică internațională; (ii) cultură – promovarea culturii naționale prin artă, muzică, literatură, cinema și alte forme culturale pentru a atrage și influența alte națiuni; (iii) valori politice – promovarea valorilor democratice, a drepturilor omului și a altor principii politice care sunt considerate atractive la nivel internațional; (iv) ajutor umanitar și pentru dezvoltare – furnizarea de ajutor economic și umanitar pentru a construi relații pozitive și pentru a influența statele beneficiare; (v) educație – crearea de programe de schimburi academice, burse pentru studenți străini și promovarea universităților naționale pentru a atrage talente și a răspândi influența culturală; (vi) mediul informațional – utilizarea mass-mediei și a tehnologiilor de comunicare (social media etc.) pentru a proiecta o imagine pozitivă a țării și a disemina informații favorabile la nivel global.

Soft power este un instrument esențial în relațiile internaționale moderne, oferind statelor mijloace alternative de a-și atinge obiectivele și de a naviga prin complexitatea globală. Aceasta pune accentul pe atracție și cooperare, contribuind la menținerea unui mediu internațional stabil și cooperant. Dacă ar fi să decelăm, generic, scopurile sale, acestea ar fi: (i) exercitarea atracției și influența – construirea unei imagini pozitive și atrăgătoare pentru a influența comportamentele și deciziile altor state fără a recurge la forță; (ii) legitimarea – creșterea legitimității acțiunilor externe ale unui stat prin promovarea valorilor și normelor acceptate la nivel internațional; (iii) stabilirea unor alianțe – facilitarea formării de alianțe și parteneriate internaționale pe baza valorilor comune și a înțelegerii mutuale; (iv) prevenirea conflictelor – promovarea păcii și stabilității prin mijloace pașnice, contribuind astfel la prevenirea conflictelor; (v) obținerea de avantaje economice – creșterea atractivității economice a țării, atragerea investițiilor străine și promovarea comerțului internațional.

Organizarea Jocurilor Olimpice reprezintă o oportunitate semnificativă, evident de neratat, pentru un stat de a-și folosi puterea soft pentru a-și îmbunătăți imaginea pe scena internațională. Prin evenimente de această amploare, o țară poate proiecta o imagine de forță economică, culturală și socială, precum și de stabilitate politică. Nu altminteri au stat lucrurile și în cazul Jocurilor Olimpice ce tocmai s-au încheiat.

JOCURILE OLIMPICE MODERNE ÎN ISTORIE

Organizarea Jocurilor Olimpice moderne reprezintă un instrument puternic de soft power, permițând unui stat să-și îmbunătățească imaginea internațională și să-și promoveze valorile culturale și economice. Totuși, succesul întreprinderii depinde de gestionarea eficientă a resurselor și de abilitatea de a minimiza riscurile și costurile asociate. Analizând exemplele din trecut, se poate concluziona că, deși beneficiile pot fi semnificative, ele nu sunt garantate și necesită multă pricepere, planificare și o implementare riguroasă. Dezastrul poate pândi după colț.

Jocurile Olimpice moderne se revendică de la tradiția antică greacă a jocurilor, care aveau un caracter ritualic și presupuneau neapărat o perioadă de armistițiu, în care armele nu mai vorbeau, făcând loc competiției între atleții propuși de cetățile care participau la aceste întreceri. În Grecia Antică nu se organizau jocuri doar la Olimpia și sunt mai multe astfel de ritualuri cunoscute, practicate în antichitatea greacă:

•Jocurile Pytice de la Delos – Jocurile zeului Apollo. La început acestea nu erau sportive, ci concursuri de citeră, muzical – poetice. Apoi, treptat s-au adăugat și jocurile sportive, pe stadion, inclusiv curse pe hipodrom. Câștigătorii erau încununați cu frunze de dafin (laur);

•Jocurile Istmice din Corint – care stăteau sub semnul lui Poseidon. La origine jocuri funerare pentru Melicertes (cunoscut și sub numele de Palaemon), înecat în golful Corint, instituite de Sisif, legendarul fondator și rege al Corintului, care a descoperit cadavrul și l-a îngropat ulterior în istm;

•Jocurile Nemeene, organizate din secolul VI î.Chr. în cinstea lui Zeus;

•Jocurile din Olimpia. Jocurile se desfășurau la fiecare patru anivara, în zilele sărbătorilor lui Zeus, în nord-vestul Peloponezului, în câmpia Olimpia. Participau doar bărbații de origine grecească în timp ce femeilor nu le era permisă prezența nici ca spectatoare. De asemenea, doar cetățenii liberi erau admiși, sclavii fiind excluși.

Sunt multe aspecte de discutat în privința tradiției sacre, plină de simboluri mitice, ale Jocurilor Olimpice din Grecia Antică, pe care suntem obișnuiți să nu le mai luăm în considerare, în mare parte pentru că în epoca modernă istoria este văzută adesea ca un instrument ideologic, ceea ce ne face să rătăcim cheia cu care am putea dezlega simplu și firesc izvoarele mitice ale moștenirii olimpice.

Poetul antic Pindar (518 – 443 î.Chr.) considera că Hercule este fondatorul Jocurilor Olimpice, întreceri care se pare că datau din anul 776 î.Chr. (împăratul bizantin [creștin] Theodosiu le-a eliminat în anul 393 d.Chr.). Pausanis, istoric și geograf grec antic (110 – 180 d.Chr.), avea o altă teorie și anume că miticul rege Lycurg din Sparta, Iphitos din Elis și Clesosisthenes din Pisa (884 î.Chr.) au consultat Oracolul din Delphi cu privire la o epidemie de ciumă și au primit sfatul de a organiza jocurile pentru ca invoca mila zeilor.

Poeții aveau în antichitatea greacă rolul de a înfățișa publicului jocurile sportive și pe eroii acestora. Practic erau cei responsabili de „propaganda patriotică”, pro-sport și pro-comunitate. Poeții puteau fi, și erau, contractați pentru a face propagandă. Istoria ne trimite și la un obicei aristocratic în relația tânăr – mentor matur, acesta din urmă inițiindu-l în tainele filozofiei și ale vieții (vezi Alcibiade – Socrate). Această relație trebuia să înceteze atunci când tânărului novice (hieromenos) îi „dădea mustața”, adică începea să devină bărbat; echivocul sexual nu mai exista și, prin urmare, relației cu mentorul trebuia să i se pună capăt. Apoi, dacă unul dintre competitorii la Jocurile Olimpice – prin definiție jocuri ale păcii – își ucidea din greșeală adversarul, era declarat pierzător al competiției, și nu câștigător.

Aceasta este, pe scurt, moștenirea Jocurilor Olimpice moderne, de la care a plecat viziunea baronului francez Pierre de Coubertin, ce se revendică de la tradiția Jocurilor din Olimpia. În Atena clasică sportul, ca și filozofia, îi pregăteau pe tineri pentru viață și pentru lupta în război. Implica evident competiția. În Grecia Antică sportul se practica în perioada de armistițiu, încheiat anume pentru Jocurile Olimpice sau a Jocurile Pan-elene. Dar Jocurile te pregăteau și pentru război (una din întreceri, cea care încheiau Jocurile Olimpice, era o alergare a atleților echipați cu armura grea de hoplit). Jocurile sportive moderne sunt însă desacralizate, ceea ce le deosebește fundamental de cele antice.

Jocurile Olimpice au fost reluate în anul 1896, în Grecia, în principal la inițiativa lui Pierre de Coubertin și cu implicarea totală a grecului Evangelos Zappas (rezident în Regatul României) și sub impulsul președintelui Comitetului Olimpic Internațional, grecul Demetrios Vikelas, care au reușit să pună evenimentul în mișcare, cu derularea întrecerilor la Atena și participarea a 241 de sportivi.

În 1931, Comitetul Olimpic Internațional a acordat Berlinului mandatul de a organiza Jocurile Olimpice de Vară. Doi ani mai târziu, naziștii ajung la putere în Germania, iar Adolf Hitler devine cancelar. Spiritul olimpic este din acel moment contaminat de organizatori, care impun teoriile arianismului, iar propaganda referitoare la superioritatea rasei se face pe toate canalele. Sportivilor evrei le este interzisă participarea la jocuri. În Statele Unite, Marea Britanie, Olanda, Cehoslovacia, Suedia și Franța opinia publică cere boicotarea Jocurilor Olimpice de la Berlin, dar mișcarea civică de boicot nu-i determină pe guvernanți să acționeze. În cele din urmă, 49 de state își vor trimite sportivii la Berlin, legitimând implicit atât regimul nazist, cât și viziunea sa despre rase, societate și lume, în general.

După al doilea război mondial au loc multiple mișcări de boicotare din rațiuni politice a Jocurilor Olimpice. Prima dată, Olimpiada de la Melbourne, din 1956, a fost boicotată de Olanda, Spania și Elveția, ținta fiind Uniunea Sovietică, care reprimase mișcarea politică de emancipare antisovietică din Ungaria. Mai multe țări africane au amenințat cu boicotul Jocurilor Olimpice în 1972 (München) și 1976 (Montréal), cerând să nu fie admiși sportivii și Africa de Sud, Rhodesia și Noua Zeelandă. CIO a admis cererile lor în privința sportivilor din Africa de Sud și Rhodesia, dar nu a considerat îndreptățit să scoată din competiții și sportivii Noii Zeelande. Prin urmare, 19 țări africane plus Guyana au boicotat Olimpiada organizată de Montréal.

În anii 1980 și 1984, Occidentul, mai apoi Uniunea Sovietică și țările satelit (mai Puțin România) și-au boicotat reciproc Jocurile Olimpice, organizate la Moscova, respectiv la Los Angeles. În 1980, Statele Unite și alte 64 de țări au refuzat să participe la Jocurile Olimpice organizate în Rusia, pentru a protesta împotriva invaziei din Afganistan. Boicotul a redus numărul țărilor participante la 80. În 1984, URSS și alte 14 țări comuniste au oferit replica și au refuzat, sub motivații formale, să participe la Jocurile Olimpice organizate în Statele Unite. Bucureștiul – în fond Nicolae Ceaușescu -, din interese politice și economice, a decis să participe, o decizie care s-a dovedit inspirată în condițiile în care „recolta” de medalii a fost impresionantă, plasând România comunistă pe locul doi în ierarhie cu 56 de medalii obținute (din care 20 de aur), după țara gazdă și înaintea Republicii Federale Germane.

Nu trebuie să uităm nici de incidentul teribil al asaltului grupurilor de comando palestiniene asupra campusului olimpic la München, în 1972, care au ucis și luat ostatici sportivi israelieni, dar și sportivi din Uruguay și Hong Kong, aflați în același imobil, dar care au fost eliberați în cursul negocierilor. Criza ostaticilor a întrerupt Jocurile Olimpice de la München, dar acestea au fost reluate ulterior, chiar dacă și alte state (Egiptul, de exemplu) au decis să-și retragă delegațiile de sportivi, din motive de siguranță.

În 2008, Beijingul a organizat Jocurile Olimpice, care au debutat la 8 august; a fost exact ziua în care Moscova a invadat Georgia, sub motivul apărării drepturilor minorităților rusofone din Osetia de Sud, luptele durând ceva mai mult de o săptămână, până la capitularea Tbilisi-ului. Imediat după Jocurile Olimpice de Iarnă din 2014 (Soci) și 2022 (Beijing), Federația Rusă, la ordinele lui Vladimir Putin au invadat Ucraina, mai întâi Crimeea (prin acei ciudați „omuleți verzi”), apoi stimulând și susținând secesiunea Donbass-ului; opt ani mai târziu prin invazia pe scară largă, denumită „operațiune militară specială”.

Întorcându-ne la baronul Pierre [de Frèdy, baron] de Coubertin, câteva detalii ale biografiei sale, precum și legate de modul în care a fost decis anul și locul în care să fie reluate în modernitate Jocurile Olimpice[2] merită din plin să fie cunoscute, pentru că aruncă o lumină anume asupra ideilor din epocă, care au ajuns să impulsioneze reluarea tradiției antice grecești și să confere misiunii sportive misiunea de ambasador ubicuu al păcii și bunei înțelegeri. În primul rând, originile familiei De Coubertin sunt romane, înaintașul său, un anume Felice, descoperind pe domeniul său de la Roma grupul statuar Laocoon și fii, pe care l-a donat Vaticanului.

Felice a emigrat în Franţa, unde a devenit valet al regelui Ludovic al XI-lea, pe care l-a însoțit în pelerinajul său la Santiago [Saint Jacques, fr.] de Compostela. Fiul său, Jean, a cumpărat Castelul de Coubertin, situat la Saint Remy les Chevreuse, în anul 1577. Jean a fost avocat și parlamentar, fiind înnobilat în anul 1629. Bunicul lui Pierre de Coubertin, baronul Bonaventure Julien (1788-1871), a fost un înalt funcționar în administrația imperială a lui Napoleon Bonaparte; a fost și ofițer superior în armata lui Ludovic al XVIII-lea, precum și primar al orașului Saint Remy les Chevreuse. Bonaventure Julien este primul reprezentant al familiei care a primit titlul de baron, în 1821.

La 1 ianuarie 1888, a fost creat, la inițiativa lui Pierre, baron de Coubertin (avea în jurul a 25 de ani pe atunci), Comitetul pentru Propaganda Exercițiilor Fizice în Educație, prezidat de Jules Simon, care fusese ministru al Instrucțiunii Publice, prim-ministru și era membru al Academiei Franceze. Acest organism a fost integrat într-o nouă asociație, la care de asemenea Pierre de Coubertin a contribuit, și anume Uniunea Societăților Franceze de Sporturi Atletice, în ianuarie 1889. Pierre de Coubertin a avut și inițiativa apariției unor publicații specializate în sport: „Revue athlétique”, „Les sports athlétique”, care au fuzionat ulterior. În acele vremuri, Pierre și-a intersectat drumurile cu Henri Didon, de asemenea un promotor înflăcărat al sportului, care a propus dictonul olimpic „Citius, Fortius, Altius”, devenit în final cel cunoscut astăzi: „Citius, Altius, Fortius”.

Pierre de Coubertin și-ar fi dorit ca Jocurile Olimpice să debuteze în anul 1900, în mod simbolic, cel puțin așa era văzut proiectul din amfiteatrul de la Sorbona unde, în 1892, erau puse bazele mișcării olimpice internaționale moderne. Comitetul Olimpic Internațional s-a înființat în 1894, iar baronul de Coubertin (la 31 de ani) – care a fost propus pentru funcția de președinte, dar a refuzat, insistând ca grecul Demetrios Vikelas să fie cel care ocupă funcția – a devenit secretar general al CIO. Inițial, Budapesta ar fi trebuit să găzduiască primele Jocuri Olimpice moderne, din anul 1900, când maghiarii voiau să serbeze și împlinirea a o mie de ani de existență a Regatului Ungariei. S-a opus Demetrios Vikelas prin veto și, în final, primele jocuri moderne s-au organizat la Atena, în 1896.

În loc de morală, să explorăm și o poveste mai puțin cunoscută. La începutul primului război mondial, Pierre de Coubertin a decis să-și pună averea la adăpost în Rusia țaristă. În acei ani, ca urmare a reformelor lui Piotr Arkadievici Stolîpin – care a condus guvernul țarului Nicolae al II-lea din 1906 până în 1911 -, Moscova devenise atractivă pentru investitorii străini, interesați să-și plaseze banii în afaceri din industria sau agricultura Rusiei. De Coubertin a mers chiar mai departe, mizând toate economiile sale pe investițiile din Rusia. Apoi, se știe – mai ales noi românii știm foarte bine, pentru că nici astăzi nu știm dacă vom mai putea recupera în întregime tezaurul pe care am sperat că îl vom proteja trimițându-l în Rusia țaristă -, a urmat revoluția bolșevică, războiul civil, instaurarea sovietelor, iar Pierre de Coubertin și-a văzut întreaga avere pierdută.

SOFT POWER OLIMPIC

Din punctul meu de vedere – acum că Jocurile Olimpice de la Paris s-au încheiat, după tot ce am văzut și tot ce știu (și, în fond știm cu toții, doar că suntem mai mult sau mai puțin dispuși să o și recunoaștem) -, cred că nu este deloc hazardat să afirm că Franța nu doar că s-a folosit de organizarea acestor Jocuri ca de un instrument de soft power, ci că esența însăși a conceptului de soft power se dovedește a fi o creație franceză, iar acest lucru a fost pus din nou în evidență, fără echivoc.

Ori, acesta este un aspect esențial: Franța este absolut îndreptățită să-și pună în valoare capacitatea remarcabilă de a crea trenduri și a le impune lumii, pentru că Franța nu imită, dimpotrivă, toată lumea își dorește să o imite, dacă nu poate să o depășească atunci când vine vorba despre „puterea delicată” cu care își impune valorile în lume. Oricât ar fi dezavuată vanitatea franceză, catalogată ca arogantă și chestionată sub bănuiala de a fi goală de conținut, puterea sa de atracție nu a ocolit pe nimeni: în Asia, în cele două Americi, în Orientul Mijlociu, în sălbatica Rusie (care l-a înfrânt pe Napoleon numai pentru ca elita să-și dorească apoi să vorbească franțuzește acasă la Moscova!) sau pe continentul african.

Un scurt excurs în istoria recentă ne-ar fi de folos. Aș începe cu Jocurile Olimpice de Vară organizate de Beijing în 2008: China a dorit să-și prezinte transformările economice și sociale impresionante și să se afirme ca o putere mondială modernă și dinamică. A făcut investiții masive în infrastructură, în modernizare urbană și a construit stadioane spectaculoase precum „Cuibul de Pasăre”. Ceremoniile de deschidere și închidere au fost grandioase și s-a insistat mult pe imagini și tablouri care să pună în evidență cultura și istoria chineză. Tema principală: mesajul de armonie globală și deschidere, o temă favorită a propagandei Partidului Comunist Chinez. China a reușit, cu acel prilej, să atragă atenția globală și să-și îmbunătățească imaginea internațională, a crescut numărului de turiști și investițiile străine, iar percepției globale asupra Chinei – putere globală emergentă s-a consolidat.

În anul 2012, Marea Britanie a dorit să-și reafirme statutul de lider cultural și economic global și să prezinte o imagine modernă și incluzivă. Organizarea Jocurilor Olimpice a prilejuit punerea în operă a unor proiecte de regenerare urbană în estul Londrei, inclusiv prin construirea Satului Olimpic și a Parcul Olimpic. Ceremoniile de deschidere și închidere au celebrat diversitatea și contribuțiile culturale britanice în arena globală. Au fost promovate sustenabilitatea și potențialul inovațiilor tehnologice. Ulterior, s-a constatat o creștere a atractivității turistice și economice a Londrei, o afirmare a imaginii Marii Britanii ca națiune progresistă și inovatoare și, s-a spus, a putu fi pusă în evidență consolidarea mândriei naționale și a unității sociale. Patru ani mai târziu, Marea Britanie era divizată între „YES” și „NO”, chemată fiind să voteze Brexit.

Cu Jocurile Olimpice de la Rio, din anul 2016, Brazilia a dorit să își pună în evidență potențialul economic și cultural, să atragă investiții străine și să îmbunătățească infrastructura națională. Au fost puse în operă proiecte de dezvoltare urbană și infrastructură, inclusiv modernizarea transportului public și construcția de noi facilități sportive. Ceremonii de deschidere și închidere au evidențiat bogăția culturală și diversitatea Braziliei și au încercat să promoveze ecologia și a sustenabilitatea, într-o țară care defrișează masiv în Amazonia. Rezultatul așteptat a fost că numărul de turiști a crescut pe măsură și s-au făcut investiții publice semnificative în infrastructură (cu costuri mari, inclusiv sociale). Brazilia nu s-a ferit însă să recunoască provocările sociale și economice pe care le are în față și și-a dovedit capacitatea de a organiza evenimente internaționale majore.

Jocurile Olimpice din Franța înseamnă în primul rând spectacol sportiv, în prim plan sunt sportivii, dintre care se aleg performerii care sunt încununați cu medalii, aducând astfel mândrie pentru națiunile lor și contribuind, implicit, la ridicarea pe noi culmi de prestigiu a culturii sportului. Lupta pentru performanța sportivă este lupta pentru medalii, iar zestrea de medalii olimpice aduce prestigiu, chiar dacă trezește și resentimente pe măsură. La Paris, podiumul a fost ocupat, în ordine, de Statele Unite – 126 de medalii în total, din care 40 de aur; China – 91 de medalii, 40 de aur și Japonia – 45 de medalii, 20 de aur. Țara organizatoare, Franța, s-a clasat pe locul 5, cu 64 de medalii, din care 16 de aur.

Franța a avut a doua delegație ca număr de sportivi la aceste Jocuri Olimpice – de acasă, cum s-ar spune – și a performat onorabil. În cazul său, prestigiul a fost adus nu doar de medalii, cât de promovarea unui concept nou, aproape revoluționar – dar deplin concordant cu viziunea baronului Pierre de Frèdy de Coubertin – prin care a adus competițiile în mijlocul oamenilor: pe străzi, în piețe și parcuri, în fața (și interiorul, după caz, al) catedralelor și a marilor palate istorice și pe Sena, unde a construit arene ad-hoc și piste de concurs, tribune și gradene.

Simbolistica a fost la ea acasă. Au fost reînviate tablouri ale sărbătorilor dionisiace, a fost interpretat Imnul lui Apollo, au fost invocate marile personalități ale Franței, moștenirea Revoluției Franceze, s-a alergat la maraton feminin pe traseul marșului femeilor Parisului către Versailles, din octombrie 1789. Ceremonia de deschidere a inovat prin prezentarea echipelor de sportivi nu pe stadion, ci defilând pe puntea unor ambarcațiuni pe Sena.

Desigur, desfășurarea puterii soft a Franței a trezit contestații pe măsură, dar care n-au făcut altceva decât să-i sporească impactul. Biserica Catolică franceză a denunțat alegoriile din tablourile dionisiace ale ceremoniei de deschidere ca fiind blasfemii la adresa creștinilor, pentru că au luat în derâdere tabloul „Cinei cea de taină” – probabil aici toată lumea are în minte creația de secol XV a lui Leonardo da Vinci, la rândul ei contestată în epocă de Biserică – (iar reacția catolicilor francezi are mai degrabă legătură cu lupta politică din Franța, decât cu pudoarea creștină, din păcate), atac ce a fost apoi rostogolit copios de propaganda rusă pe rețelele de socializare și de lideri politici ce promovează cu regularitate mesaje controversate ca Viktor Orbán, Donald Trump sau Recep Tayyip Erdoğan (într-o discuție cu papa!).

O publicație din Grecia, aliniată politic spre stânga, numită „Ethnos”[3], s-a simțit datoare să facă morală Franței pentru cea mai rușinoasă Olimpiadă: „Francezi, rușine vouă! Da, asistăm la cele mai proaste Jocuri Olimpice de decenii! Atâta șovinism? Ba și mult mai mult! Turnul Eiffel este peste tot la televizor. Concursul de judo? Iată turnul Eiffel. Probele de BMX? Turnul de oțel este protagonist! Înot? Turnul Eiffel este primul care apare pe ecrane… La Atena, am avut Acropole și monumente dintr-o civilizație luminoasă, [dar] nu am îndopat spectatorii cu forța în 2004.”

Cu toate acestea, Jocurile Olimpice de la Paris vor constitui un reper în istorie, tocmai pentru că au adus competiția aproape de oameni. Nu-mi iese din minte imaginea scărilor Bazilicii Sacré-Coeur transformate ad-hoc în tribună pentru fanii ciclismului pe șosea, așa cum nici imaginea tribunelor și arenei de concurs din Grand Palais nu va fi ușor de uitat. Vorbim aici de avangardă, un pas înainte pe care cu siguranță și alții se vor strădui să-l imite, să-l transforme în ceva mai îndrăzneț și mai grandios, de va fi posibil. Având în vedere că ștafeta a fost predată Hollywood-ului, efectiv în mâinile unui actor simbolic cum este Tom Cruise, cine știe dacă în 2028 americanii nu ne vor depăși așteptările?

Există și un alt mod de racordare, pentru a contribui la promovarea culturii sportive, și anume prin programe media de calitate destinate să promoveze mișcarea olimpică și să-i pună în lumină valorile. Cumva, Jocurile Olimpice de la Paris i-au permis Bucureștiului să devină un centru regional de promovare a culturii sportive prin canalul de televiziune „Eurosport”, care a produs în România și a difuzat în regiune – Bulgaria, Cehia, România, Ungaria și Slovacia – programul „Bună dimineața, Paris”, avându-l drept gazdă pe jurnalistul Cosmin Cernat.

„Bună dimineața, Paris” a fost o emisiune în care gazda și invitații săi, sportivi de mare valoare, medaliați la vremea lor în diverse competiții internaționale, olimpici chiar, din cele cinci țări, au comentat competițiile zilei anterioare, în special rezultatele obținute de sportivii din regiune. Invitați ai lui Cosmin Cernat, la București, au fost: gimnaștii Cătălina Ponor, Simona Peycheva și Yordan Yovchev, ambii din Bulgaria; atleta Gabriela Szabo; antrenorul spaniol Xavier Pascual; înotătoarele maghiare Dóra Pásztory și Katinka Hosszú; tenismenele Alexandra Dulgheru, Tsvetana Pironkova din Bulgaria și Lucie Šafářová din Cehia și alții. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

INTERVIURILE HotNews.ro