București. Decembrie 1989. Începutul sfârșitului. Cronică de film: Anul Nou care n-a fost

Nu voi începe prin a enumera toate filmele (multe, puține?) în care este vorba despre Revoluția română din Decembrie 1989. Nici nu voi încerca în spațiul acestei cronici să aproximez cât de modern este, prin comparație cu ele, în ceea ce privește tehnica cinematografică ori structurarea narațiunii, Anul Nou care n-a fost.  Filmul din anul 2024, scris și regizat de Bogdan Mureșanu. Asta deși mi-e clar că avem de-a face cu un film mai curând de factură clasică în care regizorul nu vrea să dezlege enigma.  În care contează povestea, personajele ce-I conferă acesteia consistență și în care importantă este întretăierea destinelor. Au făcut deja asta, în cronicile lor, Andrei Gorzo și Victor Morozov. Duri, critici. Parcă prea din cale afară.

Cred și eu, asemenea lui Ionuț Mareș, că filmul nu e deloc didactic. Ceea ce nu înseamnă însă că el nu funcționează asemenea unui antidot la nostalgiile celor tot mai numeroși de altfel, care ne tot spun că în comunism a fost mai bine decât acum și decât credem.

Două cred că sunt calitățile fundamentale ale filmului. Minuția reconstituirii, preocupare cvasi-obsesivă pentru detalii și distribuția aproape fără cusur. Directoarea de casting, Viorica Capdefier, binemeritând toate laudele.

Suntem în Bucureștiul din ultimele zece zile ale lunii decembrie a anului 1989. Cu câteva zile înainte de Crăciun. Pe care se pregătesc să îl sărbătorească și despre care vorbesc și ofițerii de Securitate, așa cum este Ionuț Dincă (Iulian Postelnicu) și colaboratorii acestora. Cum se va dovedi că este producătorul tv Mihalcea (Marian Râlea). Lumea încearcă să se aprovizioneze, așa cum face Nea Chican (Mircea Andreescu), victorios și mândru că a pus mâna pe niște portocale,  să facă rost de brad și să cumpere cadouri, fie ele și numai simbolice (cazul lui Gelu, admirabil interpretat de Adrian Văncică). Copiii, asemenea lui Marius (Luca Toma) îi scriu lui Moș Crăciun travestit în Moș Gerilă. De aici o dandana de care regizorul se servește spre a propune o explicație pentru dezordinile care au compromis ultimul discurs al lui Ceaușescu.. Se mai salvează câte ceva și din viața de familie, chiar dacă ea nu e, în mod obișnuit, tocmai perfectă (povestea vecinilor Florinei interpretați de Florinela Grapini și Gabriel Spahiu), farmacistele (Dana Voicu) dau medicamente fie presate, fie pe sub mână.

Reconstituirile de spații sunt hiper-detaliate. Scenografii Iulia și Victor Fulicea  refac minuțios interioarele, lucrurile stând cam tot la fel precum stăteau în Metronomul lui Alexandru Belc. Vedem mileuri, carpete, mobile cu nume feminine.  Costumele create de Dana Anghel așijderea. Reflectă amestecul de peticeală, de imitație a Occidentului și de sărăcie lucie.

În aer plutește o falsă veselie. Filmul este asezonat cu mai toate șlagărele vremii, de la Magistrala albastră la Casa mea e un cântec cu acorduri ample și Oameni, acesta din urmă prilejuind câteva minute de virtuozitate actoricească a altminteri mereu  magnetizantei Nicoleta Hâncu. Ca și cu fragmentele din emisiunile de propagandă și de știri orientate. Am recunoscut la un moment dat vocea Georgetei Iordăchescu.

Oamenii vorbesc timid, rezervat pe la colțuri despre ce s-a întâmplat la Timișoara cu începere din ziua de 16 decembrie. Sunt sceptici în privința reușitei celor de acolo, crezând mai curând în invincibilitatea dictaturii și în cea a Securității și în omniprezența informatorilor. Apar și în film vreo câțiva, interpretați de deja amintitul Gabriel Spahiu și de tânărul Theodor Șoptelea. Curios, intervin relativ târziu inserturile din emisiunile Europei Libere. Este introdusă celebra înregistrare de la Timișoara difuzată pe post în seara zilei de 19 decembrie. Plus vocea gâtuită de emoție și revoltă a mereu al nostru N.C. Munteanu.

La etajele superioare ale Televiziunii Române, au loc intense ședințe de producție. Tovarășul Vîrtosu, pesemne directorul general al instituției (Ion Sapdaru), le cere regizorului Ștefan Silvestru (Mihai Călin), șefului de producție cu dublă comandă Mihalcea (Marian Râlea), cameramanului Gabi (Radu Gabriel) și editorului de montaj  (Mircea Lăcătuș) să o elimine din Plugușorul patriotic  pe actrița Lili (Victoria Răileanu) care tocmai alesese libertatea. Și care, Doamne ferește!, ar putea vorbi la Europa Liberă. Mai ales dacă ar apărea în Plugușorul patriotic. Se face apel la actrița Florina (Nicoleta Hâncu face un rol excepțional salvând eroic unele burți ale scenariului și micile neverosimilități ale rolului), actriță la Teatrul Nottara. Unde repetă în Claire din Cameristele lui Genet. De menționat că piesa a fost montată aievea, însă la Teatrul Mic, în 1988, în regia lui Alexandru Darie. Înlocuirea lui Lili cu Florina devine prioritate zero și pentru cei din TVR, și pentru directorul (Răzvan Vasilescu) și regizorul (Angel Popescu. Ambii de la Nottara.

Florina este marcată de silă, de dezgust, se gândește la oprobriul public (sugerat și de secvența în care este dată jos din taxi de șoferul interpretat de Nicodim Ungureanu), prin încăpățânările și blocajele sale îi complică și mai mult viața regizorului de la TVR. Oricum complicată de un manifestările unui fiu rebel (Andrei Miercure) care, împreună cu colegul Vlad (Vlad Ionuț Popescu), plănuiește trecerea ilegală a frontierei. Povestea celor doi studenți, asezonată de prezența în distribuție a lui Vasile Muraru (nea Romică), eșecul tentativei lor ar fi avut, cred, nevoie de dezvoltări suplimentare. Trec peste faptul că orice încercare de trecere a frontierei în acele zile în care toate instituțiile de forță ale Statului comunist român erau in stare de alertă maximă însemna sinucidere pură.

Securistul Dincă (Iulian Postelnicu, ireproșabil ca întotdeauna) își mută mama (absolut senzațională în rol Emilia Dobrin)  din casa din Uranus ce urmează a fi demolată, aceasta în vreme ce bătrâna autodeclarată fostă comunistă nutrește proiecte suicidare. Eșuate prin tăierea bruscă a gazelor. Mutarea este făcută de o echipă condusă de Gelu (l-am citat și l-am lăudat deja pe Adrian Văncică), insul speriat de consecințele posibile ale gafei din scrisoarea copilului. Și care, convins că nu mai are ce pierde, detonează la ultimul miting al lui Ceaușescu binecunoscutele și totuși enigmaticele petarde.

Și fiindcă, vorba lui N. C. Munteanu, repet,  mereu al nostru, e un început în tot sfârșitul, de la un moment dat încolo ritmul se accelerează (bună ideea regizorului, remarcabil susținută de operatorii  Boroka Biro și Tudor Platon și de monteurii Vanja Kovacevici și Mircea Lăcătus) pe muzica Bolero-ului lui Ravel. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro