„Când spune un ungur «bună ziua»? – După ce învață românește!” Cum apar maghiarii în bancurile românilor – prejudecăți și stereotipii, mitocănie, xenofobie sau misoginism

Poți să râzi la auzul unui banc care vehiculează prejudecăți și stereotipii, mitocănie, xenofobie sau misoginism, și pentru că el oferă o critică subtilă a acestora, discreditându-le tocmai prin supralicitarea lor. Dar poți să faci aceleași lucru și pentru că ești de fapt, mai mult sau mai puțin, mitocan, misogin sau xenofob și te hlizești cu gura până la urechi, fericit că poți profera expresii vulgare, scrie într-un articol pe Contributors.ro profesorul universitar, Sorin Mitu, director al Departamentului de Istorie modernă, Arhivistică şi Etnologie al Facultății de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai”

„Liberalismul clasic – ca să revenim la alegerile ideologice capabile să ne călăuzească în atari situații delicate –, cel care spune că dilemele generate de libertatea de exprimare se rezolvă cu un strop de bun-simț și de educație, este călcat astăzi în picioare de adepții ambelor tabere amintite și devine tot mai stingher și mai neputincios, sugrumat între atitudini extreme”, arată profesorul Sorin Mitu.

Sorin Mitu a publicat de curand la editura Polirom o monumentală istorie imagologică a relațiilor între români și unguri intitulată chiar așa: Românii şi ungurii. Un război imagologic de o mie de ani

Bancurile reprezintă o sursă excelentă pentru descifarea imaginii Celuilalt, datorită faptului că sunt împărtășite pe o scară foarte largă, în interiorul unei comunități omogene sub raport cultural. Aidoma folclorului de altădată, ele au o dimensiune socială fundamentală. Când auzim un banc bun (iar acestea nu circulă decât dacă sunt cu adevărat reușite), simțim nevoia imperioasă de a-l împărtăși, de a-l spune altora, mai departe. Știm dinainte că și interlocutorii noștri se vor distra copios când îl vor asculta, iar acest lucru ne face și pe noi să ne simțim foarte bine. Unii spun: vai, eu nu știu să spun bancuri! Dar chiar și în acest caz, mărturisirea respectivă nu exprimă decât regretul și dorința irepresibilă de a participa de fapt, laolaltă cu toată lumea, la construirea unui tonus social optimist și exuberant. În același timp, este vorba despre trăirea și asumarea împreună cu ceilalți a unor sentimente, atitudini și valori colective. Iar tot acest dispozitiv asigură o difuzare excepțională a respectivului tip de mesaje.

Astăzi bancurile sunt foarte prezente și pe Internet, dar acest lucru nu modifică, la modul esențial, funcțiile lor sociale și nici măcar mecanismele de transmitere a acestora. „Utilizatorii” le citesc și le dau share, dar plăcerea de a le spune și de a le auzi, față în față cu un interlocutor sau într-un grup de prieteni care râd în hohote, este aceeași. Importanța lor pentru studiul imaginarului social derivă din faptul că într-un grup relativ omogen toată lumea le înțelege, râde și în consecință aderă la mesajul acestora. Rareori se întâmplă să fie cineva care nu înțelege un banc, iar în această situație fie bancul e slab, fie respectivul are un mod de gândire foarte particular, în raport cu cel al grupului din care face parte. Dar în marea majoritate a cazurilor succesul bancurilor este asigurat și tocmai de aceea ele pot să treacă din gură în gură – iar astăzi de pe un ecran pe altul – cu o viteză amețitoare.

Bancurile de pe Internet arată disoluția mentalității tradiționale

Într-un fel, bancul contemporan este urmașul proverbelor, snoavelor și zicătorilor de altădată. Însă bancurile de astăzi, datorită modalităților specifice de difuzare, altele decât tradiționala zicere la gura sobei, dar mai ales în virtutea profilului cultural diferit al celor care le colportează, a valorilor și mentalităților moderne care îi caracterizează, sunt totuși altceva în raport cu glumele din universul culturii țărănești de odinioară.

Violeta Ioana Rus a publicat în 2022 o excelentă teză de doctorat dedicată umorului din comunitatea rurală contemporană, analizând inclusiv câteva glume etnice cu unguri, care ne interesează aici. Comparând piesele culese de autoare în mediul rural cu ceea ce am colectat eu însumi pe Internet, rezultatul este absolut surprinzător.

Toate glumele cu unguri spuse și apreciate de locuitorii satelor de astăzi se regăsesc într-o manieră cvasi-identică în bancurile postate pe net – și este limpede că provin din aceleași surse, fiind preluate de fapt din cultura orașului –, chiar dacă ultimele sunt redactate într-o formă să-i spunem cultă, fiind dedicate unui public urban și educat. Este un exemplu care spune multe despre disoluția mentalității tradiționale, despre fuziunea dintre universul de gândire al țăranului – un personaj care astăzi dispare – și cel al orășeanului cu o viziune modernă.

Analizând bancurile spuse de români îți poți da seama ce cred ei despre unguri

O caracteristică definitorie a stereotipiilor etnice este că ele pot fi gustate în modalități practic identice de un birjar sau un academician. Cu atât mai mult este valabil acest lucru astăzi, pe coordonatele unei culturi omogene de masă și ale unui imaginar etnico-național uniformizat. Ca urmare, ni-l putem imagina pe academicianul Ioan-Aurel Pop tăvălindu-se de râs la auzul bancurilor cu unguri (spun asta și pentru că îl cunosc de vreo patruzeci de ani), la fel ca țăranii de pe valea Mureșului Superior, intervievați de Violeta Rus. Sau, ca să dau dovadă de echidistanță, îl putem include în această companie virtuală și pe autorul rândurilor de față.

Inutil să mai subliniez, în asemenea condiții, că aceste „creații” sunt larg apreciate pentru umorul lor. Numeroase site-uri de profil de pe net au o secțiune intitulată „bancuri cu unguri”, care vehiculează în general aceleași piese.

Până și pe un site administrat de UDMR poți citi câteva bancuri românești despre unguri (alături de câteva bancuri ungurești despre români), postate sub deviza „Nu te supăra, frate!” și însoțite de un argument: „pentru că umorul e una dintre cele mai sănătoase forme de conviețuire, iată câteva glume istorice cu români și maghiari”. În același timp, mai trebuie spus că aceste texte la prima vedere banale sunt de fapt extrem de bogate în semnificații, așa că trebuie analizate cu o anumită finețe interpretativă, dacă scopul nostru nu este doar să ne amuzăm, ci și să răspundem în mod corect la următoarea întrebare: ce cred românii despre maghiari?

Ridiculizarea incompetenței lingvistice

O primă categorie de bancuri românești referitoare la maghiari brodează pe tema incompetenței lingvistice, a necunoașterii limbii române sau a felului pocit în care ungurii vorbesc românește. Aceasta este o temă esențială și în mentalitatea populară tradițională, pentru care ironizarea celui care vorbește altfel sau în altă limbă reprezenta o modalitate importantă de delimitare și de punere în evidență a propriei identități. Plecând de la această funcție de bază a oricărei glume care persiflează modul de a vorbi al celor diferiți de tine (în cazul românilor, de exemplu, eroii unor asemenea ironii pot să fie la fel de bine evrei, țigani, nemți, ardeleni sau moldoveni), amintita ridiculizare a incompetenței lingvistice a maghiarilor este completată cu un aspect de natură politică și naționalistă.

Neînvățarea limbii române de către maghiari nu este, în opinia compatrioților lor români, doar un handicap care îi face caraghioși, ci și o trăsătură cu valențe negative, deoarece, potrivit aceleiași credințe, ei nu vor să învețe românește. Sau, în altă variantă de interpretare, incapacitatea lor de a vorbi corect românește pune în evidență diferențele și distanța dintre noi și ei.

Fiind vorba de niște bancuri, asemenea acuzații serioase sunt de obicei ocolite (deși nu întotdeauna), iar respectivul nărav e sancționat doar prin intermediul umorului și al ironiei. Greșelile de limbă ale ungurului provoacă râsul în mod garantat nu doar pentru că sunt caraghioase, ci pentru că ele confirmă într-un mod amuzant ceea ce știm dinainte despre maghiari. De fapt, exact în acest fel ne așteptăm să vorbească un ungur, iar poanta e asigurată doar de forma comică și ingenioasă în care este exprimată această caracteristică generală a lor. Felul în care ei se exprimă reprezintă un aspect definitoriu pentru modul de a fi al acestora, un aspect, după cum spuneam, sancționabil.

Unele bancuri pe această temă sunt extrem de rudimentare, bazate doar pe jocuri de cuvinte care evidențiază greșelile de exprimare săvârșite frecvent de maghiari, așa cum sunt cele prilejuite de utilizarea defectuoasă a genurilor din limba română, pe care ei, zice-se, nu le pot învăța în ruptul capului:

Gheorghe și Piști, la restaurant: – Gheo, cum se zice corect: o spătar sau un spătar? – Un spătar, mă Piști! – Unspătar, două beri te rog!

Alteori însă, sancționarea ungurului care nu știe românește e mult mai severă și poate fi conjugată cu xenofobia și lipsa lui de maniere:

– Când spune un ungur «bună ziua»? – După ce învață românește!

Cine nu știe că ungurul e nesimțit și că nu vrea nici măcar să dea bună ziua românilor (sau cel puțin că așa se spune despre el), nu are cum să sesizeze umorul acestei glume.

Uneori, întâlnim și situația inversă, în care românul e cel care nu se poate descurca în ungurește, dar într-o asemenea situație se poate trage o singură concluzie: maghiara este o limbă imposibilă. De exemplu, să treci cu vederea infidelitatea conjugală a soțului tău, asta mai merge; dar să poți articula un cuvânt mai lung în ungurește, așa ceva este de neimaginat:

Maria către Ion: – Lasă că știu eu că mă înșeli cu unguroaica aia din Székelyudvarhely! Ion: – Cum poți să spui așa ceva?

Sunt mult mai rare cazurile în care poziționarea maghiarului este una neutră în raport cu românul, iar cei doi sunt situați pe poziții de egalitate. Un exemplu îl oferă bancul cu românul, ungurul și țiganul care fac „un concurs, care duce o găleată plină de apă cu sculamentuʼ până la etajul zece, fără să verse nimic”. Nici românul, nici ungurul nu reușesc și își rup „docomentu”, în timp ce țiganul le dă clasă amândurora, în mod egal, rupând toarta la găleată și lovindu-se cu „docomentu” peste ochi. În raport cu acest terț – țiganul demonizat de ambele părți, dar căruia umorul popular îi permite în acest caz să își ia o revanșă simbolică (trebuie să i se recunoască și lui o calitate, dacă în rest este umilit și plasat aproape întotdeauna pe ultimul loc) –, românul și ungurul nu mai sunt decât doi tovarăși oarecare.

În alt banc, graiul caraghios al maghiarului nu mai are nicio conotație negativă și nu-l mai situează pe acesta într-o poziție de inferioritate în raport cu românul. Dimpotrivă, în acest caz maghiarul e cel care răstoarnă ierarhia obișnuită, la fel cum o făcuse țiganul în bancul anterior. Dar în acest fel bancul își modifică de fapt conținutul, transformându-se dintr-un banc etnic într-unul care vizează tema clasică și atât de populară a infidelității conjugale și a satirizării bărbatului încornorat:

János și Ana serbau zece ani de căsnicie. La un moment dat, se ridică János să țină un toast: – Ridic acest pahar pentru cei zece ani de când trăiesc cu nevasta meu! Ion, prietenul cel mai bun, îl corectează: – A mea, băi, nevasta mea, așa-i corect. – Taci, bă Ioane, cu a ta trăiesc numai de doi ani!

În acest banc, clișeul ungurului prostănac care vorbește prost românește este dat peste cap și relativizat, deoarece incompetența lingvistică a acestuia nu mai are darul să îl ridiculizeze, ba mai mult, românul este cel care trage ponoasele de data aceasta, în pofida românei lui impecabile.

Tema tabu, sexualitatea

Sexualitatea este altă temă care dă relief bancurilor cu unguri. În general, sexualitatea și mai ales tratarea acesteia într-o manieră neconvențională, în contradicție cu normele morale acceptate, reprezintă un element esențial în universul bancurilor și al umorului popular. Este o metodă infailibilă prin care poți să provoci râsul ascultătorilor, care se distrează de obicei de minune atunci când se vorbește în mod trivial despre sex. Sau, cel puțin, dacă remarcăm cât de repede se schimbă standardele sociale de acceptabilitate în această privință, ne putem gândi că se va mai râde în asemenea situații atâta vreme cât folosirea limbajului trivial va mai reprezenta un tabù. Când toată lumea va vorbi „urât”, în cele mai banale situații de viață, iar această practică va reprezenta norma, și nu excepția, va fi imposibil să mai obții un efect comic prin intermediul unei glume licențioase. În acest caz, limbajul obscen și depreciativ își va menține doar funcția de exprimare și de proiectare discursivă a violenței, de umilire și anihilare simbolică a Celuilalt. Să sperăm, așadar, că vom mai putea râde o vreme la auzul unui banc porcos, o eventualitate superioară sub raport moral (în universul normelor existente), celei în care acesta nu va mai smulge niciun zâmbet.

În cazul glumelor etnice cu unguri, sexualitatea este asociată de cele mai multe ori cu alte elemente, mult mai caracteristice pentru aceste bancuri, așa cum sunt incompetența lingvistică a ungurului, naționalismul și xenofobia atribuite acestuia, dar și românului, și mai ales anihilarea fizică și simbolică a ungurilor de către români.

Doar în cazul particular al unguroaicelor sexualitatea poate să reprezinte ea însăși un element definitoriu. Ideea că femeile Celorlalți cedează foarte ușor (sunt „curve” și sunt „bune de p…” reprezintă două formule adecvate) este larg răspândită în repertoriul bancurilor etnice, pe plan universal, iar pe coordonatele imaginii românilor despre maghiari acest lucru reprezintă o certitudine, un stereotip dintre cele mai evidente. La limită, o asemenea viziune hipermasculină și misogină poate însemna și o invitație indirectă la un viol simbolic, la adresa oricărei prăzi feminine, în general, sau a unguroaicelor, în special, dată fiind adversitatea particulară față de neamul acestora.

Prejudecăți și stereotipii, mitocănie, xenofobie sau misoginism

Dacă tot am vorbit mai sus despre permisivitatea în raport cu glumițele xenofob-misogine, putem remarca, de data aceasta, potențialul umilitor și degradant al acestora. Conservatorii disperați au motivele lor să se plângă că astăzi nu mai avem voie să spunem nicio ghidușie, sub amenințarea fioroasă a corectitudinii politice (deși net-ul e plin de așa ceva). Dar și progresișii neo-sexo-marxiști mai știu câte ceva, atunci când acuză că sub pretextul perpetuării venerabilelor tradiții strămoșești și patriarhale orice femeie poate deveni ținta mitocăniei asumate de bădăranul care „i-o bagă” măcar la modul simbolic, prin intermediul unui banc grosolan, dacă violul fizic săvârșit cu impunitate este totuși mai greu de performat în zilele noastre. Este adevărat, prima alternativă e preferabilă în raport cu cea din urmă, iar substituirea și defularea realizată prin mijlocirea umorului reprezintă tocmai una dintre funcțiile sociale cele mai importante ale bancurilor în discuție. În orice caz, liberalismul clasic – ca să revenim la alegerile ideologice capabile să ne călăuzească în atari situații delicate –, cel care spune că dilemele generate de libertatea de exprimare se rezolvă cu un strop de bun-simț și de educație, este călcat astăzi în picioare de adepții ambelor tabere amintite și devine tot mai stingher și mai neputincios, sugrumat între atitudini extreme.

Subversivitatea bancurilor

Pe de altă parte, disponibilitatea sexuală general-feminină sau cea specific-ungurească este imaginată de cele mai multe ori ca una predispusă la raporturi consensuale. Ca urmare, lucrurile nu stau întotdeauna atât de rău, iar relația românului cu unguroaica poate fi reprezentată ca una avantajoasă pentru ambele părți. Iar dacă asemenea comentarii sună jignitor în urechile unei doamne unguroaice sau chiar ale unui domn român din zilele noastre, care nu se regăsesc deloc într-un univers moral atât de misogin, trebuie să subliniez că ele sunt specifice pentru gândirea omului tradițional, care se transmite în acest caz, în întreaga ei splendoare, și în perimetrul discursiv al bancurilor contemporane. Pe deasupra, împrejurarea că o asemenea viziune contrazice normele de comportament și valorile morale dominante la ora actuală decurge din natura profundă a bancurilor, care sunt de multe ori subversive și propun în glumă ceea ce nu ai voie să faci la modul serios.

Fără îndoială, bancul cultivă o puternică ambiguitate în această privință. Poți să râzi la auzul unui banc care vehiculează prejudecăți și stereotipii, mitocănie, xenofobie sau misoginism, și pentru că el oferă o critică subtilă a acestora, discreditându-le tocmai prin supralicitarea lor. Dar poți să faci aceleași lucru și pentru că ești de fapt, mai mult sau mai puțin, mitocan, misogin sau xenofob (sau cel puțin cochetezi cu aceste atitudini) și te hlizești cu gura până la urechi, fericit că poți profera expresii vulgare sub pretextul că sunt doar niște glume, spunând că femeile sunt curve, iar ungurii trebuie spânzurați. În orice caz, misiunea cercetătorului confruntat cu asemenea manifestări (sau chiar cu proprii lui drăcușori interiori) nu este să scuze sau să acuze, ci doar să prezinte lucrurile așa cum au fost, explicând rațiunile și descifrând valorile care guvernează amintitele atitudini și comportamente. Iar dacă ne gândim totuși și la dimensiunea educativă și moralizatoare implicată de analiza unor asemenea subiecte, poate că înțelegerea trăirilor și sentimentelor de ieri sau de azi ne va ajuta să fim ceva mai buni mâine. Sau dacă nu, atunci să rămânem tot așa sau să fim chiar mai răi. Totul este posibil, atâta vreme cât avem liber arbitru și putem face alegeri.

Sunt și bancuri românești în care românul este cel pus în inferioritate

Un banc cu unguroaice și elemente sexuale care cultivă o imagine interetnică benignă sună în felul următor:

Erzsi era servitoare la domni în Cluj. În fiecare joi avea liber și se întorcea acasă seara foarte bine dispusă. Într-o joi seara domnul o întreabă: – Erzsi, ce faci tu joia de vii așa veselă acasă? – O, domnuʼ, noi joi întâlneam cu Ildikó și cu Feri și Pista și mergem pe Feleac și jucăm de-a ghicitul. – Cum e jocul ăsta, Erzsi? – Mergem la căpiță, noi fetele punem capul în căpiță și băieții vin pe la spate și f*te la noi, iar noi trebuie ghicit cine fost. Câteodată vine mai mulți tineri și noi nu putem ghici și atunci râdem și râdem, ei f*te până ghicim cine fost. – Măi, Erzsi, e tare interesant jocul ăsta, aș veni și eu! – Veniți, domnuʼ, că joia trecută fost și doamna și nu ghicit de șase ori!

La fel ca ultimul banc analizat, și acesta este mai puțin despre unguri și români, cât despre disponibilitatea sexuală feminină și mai ales despre raporturile sociale dintre domni și servitori. În mod evident, el datează din perioada interbelică, deși este prezent pe site-urile de profil contemporane, iar morala lui are în vedere răsturnarea simbolică a ierarhiei sociale. Domnul, personajul situat într-o poziție dominantă, este umilit în final, iar doamna este coborâtă și ea la nivelul servitoarelor prostănace, ba chiar mai jos decât acestea, dat fiind numărul remarcabil al tentativelor de dezlegare a ghicitorii. În ceea ce privește dimensiunea etnică, neobișnuită și relativizantă este inversarea raporturilor dintre cei doi protagoniști: românul este cel pus în inferioritate, iar acest lucru este făcut din perspectiva unui banc românesc!

Cele două unguroaice ilustrează în primul rând clișeul maghiarului prostănac și caraghios, care vorbește pocit românește. Ne amuză cât pot fi de proaste, dar imaginea lor etnică este inofensivă. În pofida felului hazliu în care vorbesc, ele acționează în primul rând în calitate de femei și de servitoare, și nu de unguroaice. Libertinajul sexual, care dă relief întregului banc, nu poate fi asociat în mod definitoriu cu maghiaritatea acestora, dat fiind faptul că doamna, pe care o prezumăm româncă, nu e cu nimic mai prejos în această privință. Ne putem întreba doar dacă lectorul contemporan al acestor bancuri, pentru care raporturile sociale interbelice sunt un subiect mai puțin interesant, dar care „știe” el că unguroaicele sunt ușuratice, nu este predispus totuși să citească bancul și în această cheie.

Fascinația înjurăturilor ungurești

 Deprecierea ungurului până la identificarea lui cu tot ceea ce putea fi mai scârbavnic pe lume evidenția acel exces de imaginație care îl făcea pe primarul Timișoarei, germanul Dominic Fritz, să afirme într-un interviu că românii au un talent special pentru înjurături. Dar adevărul este că și acesta e un stereotip, la fel ca orice afirmație generalizatoare similară. Printre clișeele românești referitoare la maghiari (ca și printre auto-stereotipiile ungurești) se numără și acela că înjurăturile ungurilor sunt de fapt cele mai grozave. Emil Cioran, de pildă, mărturisea într-un eseu celebru fascinația pe care i-o provocau înjurăturile ungurești. Dar aici cel puțin, marele moralist se înșela. În fapt, capacitatea oamenilor de pretutindeni – fie ei români, maghiari, germani sau de alte naționalități – de a inova nelimitat inclusiv în această direcție este cea care explică și „capodoperele” expresive de mai sus. Formulele particulare ale unora sau altora nu sunt decât variațiuni (naționale) pe aceleași teme universale.- Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro