„De ce nu mă ascultă copilul?”. 10 greșeli ale părinților cu copii neascultători

Mulți părinți simt frustrare când copiii lor par să ignore cuvintele sau sfaturile lor. Cu toate acestea, acest comportament nu reflectă doar neascultare din partea copilului. Înțelegerea motivelor este crucială pentru o relație eficientă părinte-copil.

E o mare diferență între a colabora și a te conforma. Primul termen presupune un parteneriat, o relație care implică interesul comun. Cel de-al doilea înseamnă supunere a unei părți la nevoile celeilalte. În relația părinte-copil, aceasta s-ar traduce prin „corespunzător” – un copil care face ceea ce îi spune părintele, CÂND îi spune părintele să facă. Nimic greșit, mai ales când vine vorba de securitatea lor – „Nu pune mâna că te arzi”/ „Nu fugi peste stradă”. Dar în afară de aceste situații, există o mulțime de motive pentru care „copilul nu ascultă”. Și majoritatea nu are nimic de-a face cu neascultarea. Unde greșim și cum facem să avem copii ascultători, deschiși la colaborare cu părintele.

1. Explicațiile lungi ucid atenția

Un factor semnificativ care contribuie la lipsa de atenție a copilului este tendința părinților de a oferi explicații lungi. Copiii, în special cei mici, au o durată de atenție scurtă. Explicațiile lungi pot copleși copiii, ceea ce duce la confuzie și neascultare.

Imaginați-vă un copil absorbit într-un joc, doar pentru a fi întrerupt de o lungă prelegere despre importanța curățeniei. În loc să absoarbă mesajul, copilul s-ar putea deconecta, simțindu-se sufocat de informații. Pentru a contracara acest lucru, părinții ar trebui să folosească mesaje concise și adecvate vârstei. Adică, lăsați-l să-și termine jocul, apoi spuneți-i că înainte de culcare trebuie să-și strângă hainele din cameră. Câte o activitate pe rând!

2. Multitasking-ul nu e nici pentru părinți, cum nu e nici pentru copii

Înțelegând situația de la punctul 1 în ceea ce-i privește pe copii, ar trebui să reflectați și asupra comportamentului vostru ca părinți. Copiii se simt adesea cufundați în propriile activități, fie că este vorba de joacă sau de sarcini academice. Însă în aceeași situație se pot regăsi și părinții.

Dacă un părinte încearcă să comunice în timp ce face altceva – se uită în telefon sau spală vasele, copilul poate avea dificultăți în a înțelege importanța conversației, precum și mesajul transmis. Da, și părinții ar trebui să fie atenți la propriile distrageri când vorbesc cu copiii lor. O abordare mai eficientă este stabilirea unor momente dedicate pentru comunicare, fără distrageri, asigurându-se că ambele părți se pot implica pe deplin.

3. În situații de criză (tantrumuri) mesajele părinților nu au cum să ajungă la copii

Fluctuațiile emoționale, cum ar fi crizele de furie, pot împiedica semnificativ capacitatea unui copil de a asculta. În momentele de suferință sau frustrare, copiii pot deveni inconștienți de ceea ce le înconjoară, ceea ce duce la o ignorare totală a vorbelor părinților. Fără rea-voință!

Crizele de furie sunt adesea evenimente normale de dezvoltare, reflectând starea emoțională a unui copil, mai degrabă decât o alegere deliberată de ignorat. În astfel de momente, cuvintele, chiar și cele mai blânde și mai calme, pot să nu aibă niciun rezultat. Cel puțin nu cel scontat…

4. Tonul face muzica- și la cei mari, și la cei mici

Modul în care părinții comunică poate afecta profund dorința copilului de a asculta. Țipatul sau exprimarea frustrării poate duce la sentimente de intimidare și rezistență la copii, determinându-i să se retragă din comunicare. Și la soț e la fel. Și la soacră. Chiar și la șeful de la serviciu…

Când un părinte ridică vocea, copilul se poate concentra mai mult pe ton decât pe mesajul în sine, ceea ce duce la creșterea anxietății și a dezangajării. O abordare mai blândă, dar mai asertivă, este mai probabil să încurajeze cooperarea și atenția.

5. Prea multe instrucțiuni odată

Chiar dacă atribuiți aceleași sarcini în fiecare zi, copiilor mici le va greu să-și amintească mai multe instrucțiuni date simultan. Și va trebui mereu, și mereu, cu răbdare și cu calm să le amintiți ce au de făcut.

Însă dacă împărțiți sarcinile în instrucțiuni simple, le va fi mai ușor să le rezolve. Adăugați mai multe instrucțiuni într-o zi în care nu sunteți pe grabă. În felul acesta le susțineți capacitățile de dezvoltare. Prea multe instrucțiuni odată poate fi copleșitor pentru un copil și mecanismul normal care se declanșează este acela de a le ignora.

6. Un ciclu care nu dă greș: copilul veșnic criticat devine un rebel

Limbajul negativ sau criticile care însoțesc instrucțiunile părinților pot crea un mediu ostil care descurajează copiii să asculte. În loc să încurajeze respectul, această abordare poate duce la resentimente și rebeliune.

„De ce ești atât de dezordonat?! Nu ți-am spus de atâtea ori că hainele stau în dulap, nu pe scaune?! Tu ești surd? Ești un dezastru!” Când tot ceea ce îi spunem copilului sunt critici, le transmitem că sunt jalnici. Nemulțumirea este echivalentă cu neîncrederea, lipsa de perspective și viitor. A copiilor. „Dacă ne dorim ca cei mici să învețe lecția fericirii, a devenirii, a creșterii continue, atunci trebuie să ne concentrăm asupra ei. Dacă pe de altă parte preferăm critica, judecata vehementă a celorlalți și agresivitatea, atunci lecția pe care o predăm copiilor este cea a nefericirii”, spune specialistul în educație Alexandra Anton, într-un interviu care poate fi citit în întregime AICI.

7. Contează și stilul de parenting

Eficacitatea comunicării poate depinde și de stilul parental folosit. Părinții autoritari, cei care sunt adepții educației „pentru că așa spun eu!”, au copii ascultători (controlați). Însă acești copii ajung să fie „ascultători” și în afara casei, adică vulnerabili la presiunea grupului de prieteni, deoarece nu știu să gândească singuri ori să-și asume responsabilitatea (controlați de alții). În plus, lipsa dragostei îi poate determina să facă alegeri greșite. La polul opus, stilul permisiv de creștere a copiilor – părintele prieten cu copilul – poate contura un copil care va avea probleme cu a înțelege și a respecta regulile. Părintele democratic – o combinație între cele două stiluri de mai sus – oferă atât dragoste, cât și limite. Ba mai mult, limitele sunt stabilite de comun acord cu copilul.

Stabilirea unor așteptări și consecințe clare este crucială pentru promovarea unui sentiment de siguranță la copii. Când copiii înțeleg regulile și raționamentul din spatele lor, sunt mai predispuși să asculte și să se conformeze.

8. Inconsecvența disciplinei poate duce la neîncredere în părinți

Inconsecvența în aplicarea disciplinei poate duce la neîncredere în părinți, deoarece copiii nu știu la ce să se aștepte și pot simți că regulile sunt arbitrare sau nedrepte. Acest lucru afectează autoritatea părintelui și creează un mediu instabil, favorizând neascultarea. Atunci când părinții sunt inconsistenți (de exemplu, uneori permit un comportament, alteori îl pedepsesc), copilul nu înțelege care sunt limitele. Mai mult, dacă disciplina este aplicată doar în anumite momente, copiii pot percepe acest lucru ca fiind nedrept. Spre exemplu, dacă un comportament este sancționat doar când părintele este stresat sau obosit, copilul va simți că deciziile nu sunt corecte.

Inconsecvența poate submina autoritatea părintelui, făcându-l să pară nesigur sau slab. Copiii tind să respecte mai puțin părinții pe care îi percep ca fiind instabili sau care „spun una și fac alta”. Un copil care simte că regulile sunt instabile sau negociabile va încerca să manipuleze situațiile în favoarea sa.

9. Unde dragoste nu e, nimic nu e

Încercați să petreceți 10 minute, timp neîntrerupt, unu-la-unu, cu copilul în fiecare zi timp de o săptămână făcând o activitate la alegere și veți vedea că totul se schimbă. Uneori, când copiii refuză să asculte de părinți, poate fi și un semnal de alarmă pe care cei mici îl trag pentru a căuta atenția părinților.

Cum ar suna mesajul acesta? „Nu vreau, nu mai vreau doar să fiu cuminte și să fac ce trebuie, dacă nu-mi arăți că știi că mi-e și mie greu, chiar dacă sunt doar un copil! Strânge-mă-n brațe, ascultă-mă, stai puțin cu mine!” E valabil și la cei mici, și la cei mari. De multe ori și adulții, părinții au nevoie de o îmbrățișare. Când copilul se simte neînțeles, când lipsește dragostea dintre el și părinte, când nu este ascultat, copilul refuză, la rândul său, să asculte.

10. Atenție la vârstele independenței copilului!

Independența copiilor și tendința de a nu mai asculta de părinți apar în diferite etape ale dezvoltării lor, în funcție de personalitatea fiecărui copil, mediul familial și cultural, dar și de stilul de parenting. În general, există câteva etape-cheie în care se observă acest comportament:

• între 2-4 ani – copiii încep să-și dezvolte autonomia, spunând frecvent „nu” și refuzând să urmeze instrucțiunile părinților. Este o etapă de afirmare a voinței proprii, cunoscută drept „criza de la 2 ani”.
• între 6-9 ani – copiii își exprimă opiniile mai clar și pot contesta regulile, mai ales dacă simt că sunt nedrepte. Această perioadă de explorare a limitelor este caracterizată printr-o viață socială mai activă și influența colegilor și a prietenilor.
• între 9-12 ani (preadolescența) – apar primele semne ale distanțării de părinți, caracterizate prin dorința de a-și lua propriile decizii. Copiii își pot manifesta independența prin mici acte de nesupunere sau prin dorința de a-și proteja intimitatea.
• între 13-18 ani (adolescența) – este perioada în care se îndepărtează cel mai mult de părinți, preferând influența prietenilor și a grupului social. Pot refuza autoritatea, uneori în mod deschis, ca parte a procesului de a deveni adulți independenți.

Vreți copii ascultători? Urmați regulile!

Înțelegerea motivelor din spatele reticenței unui copil de a asculta este crucială pentru a promova o relație pozitivă părinte-copil. Îmbunătățirea comunicării cu copiii necesită o abordare care încorporează înțelegerea, empatia și adaptabilitatea. Iată câteva strategii pe care părinții le pot folosi:

Simplificați comunicarea. Împărțiți instrucțiunile în cerințe simple și concise. Folosiți un limbaj clar, adecvat vârstei și evitați să copleșiți copiii cu informații excesive.

Stabiliți contactul vizual. Atrageți atenția copiilor făcând contact vizual cu ei înainte de a le vorbi. Această practică întărește importanța conversației. Dacă copilul este mic, coborâți la nivelul lui când vorbiți.

Creați un mediu fără distragere a atenției. Alegeți momente de comunicare fără distrageri.

În timpul conversațiilor, minimizați zgomotul de fundal sau ori alte distrageri pentru a facilita o ascultare mai bună.

Practicați răbdarea și empatia. Recunoașteți că este posibil ca cei mici să nu răspundă întotdeauna așa cum vă așteptați. Practicați răbdarea și empatia, având în vedere că stadiul lor de dezvoltare le influențează capacitatea de a înțelege.

SURSA FOTO: Dreamstime.com