Românca pe care Elveția o onorează, dar care rămâne prea puțin cunoscută acasă. Și gestul de patriotism care încearcă să o aducă în conștiința publică

„În timpul vieţii mele, am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill şi Clara Haskil”, spunea actorul Charlie Chaplin. Una dintre cele mai mari pianiste ale secolului 20, Clara Haskil s-a născut la București și a trăit recunoașterea artistică în Elveția, țară care a adoptat-o și o onorează și astăzi. Apreciată de Dinu Lipatti, care îi era și bun prieten, de Papa Francisc și de muzicieni din toată lumea, Clara Haskil rămâne însă o figură prea puțin cunoscută în țară.

• „Această uitare reprezintă nu doar o nedreptate față de destinul ei excepțional, ci și o pierdere pentru cultura noastră”, spune pentru HotNews managerul cultural Oana Boca Stănescu, care încearcă să o aducă pe Clara Haskil în conștiința publică din România.
• Realizările remarcabile ale Clarei Haskil vorbesc despre ceea ce scriitoarea americană Susan Cain numea în zilele noastre „puterea tăcută a introvertiților într-o lume asurzitoare”. Să le faci cunoscute, să le oferi drept reper într-o societate dominată de modele din ce în ce mai agresive devine astăzi un gest de patriotism.
• Pe 16 decembrie, este proiectat la Institutul Cervantes un film despre viața și personalitatea artistică a Clarei Haskil.  

Casa din Cartierul Evreiesc în care Clara Haskil și-a trăit primii ani ai copilăriei nu mai există astăzi, la fel cum însăși strada pe care se afla a dispărut cu totul în timpul demolărilor comuniste. În acest caz, dispariția fizică a clădirii în care a trăit pianista corespunde unui gol mai mare, absența ei din memoria colectivă a românilor. La Vevey, orașul elvețian în care a locuit spre finalul vieții, există o stradă care îi poartă numele și tot acolo se desfășoară unul dintre cele mai prestigioase concursuri de pian din lume – Concursul Internațional „Clara Haskil”. De-a lungul istoriei de peste jumătate de veac a competiției, au fost ediții la care nu a fost desemnat niciun câștigător, pentru că niciun artist nu s-a ridicat la nivelul de măiestrie așteptat de la concurenți.

Pianista româno-elvețiană Clara Haskil s-a născut la 7 ianuarie 1895 la București, într-o familie de evrei sefarzi. La vârsta de 5 ani, a cântat în fața Reginei Elisabeta a României, iar la 7 ani a plecat la Viena pentru a lua lecții de pian. În 1905, pe când avea 10 ani, a dat primul ei recital public, fără partitură, iar în același an s-a înscris la Conservatorul din Paris. S-a stabilit în 1942 în Elveția, unde s-a refugiat din cauza persecuțiilor suferite de evrei în cel de-Al Doilea Război Mondial. 

Un proces de aducere aminte, pornit de la o locuitoare a Cartierului Evreiesc

Inițiativa de a-i face mai cunoscute în România viața și opera îi aparține unei alte locuitoare a Cartierului Evreiesc: Oana Boca Stănescu, manager cultural și consultant în comunicare, unul dintre cei mai cunoscuți profesioniști ai lumii publishing-ului de carte românesc. S-a atașat de povestea Clarei Haskil și a simțit nevoia să o facă cunoscută, în timp ce încerca să afle mai multe despre zona în care locuiește. 

„Cartierul Evreiesc este un șantier narativ complicat și fascinant deopotrivă. Și, deși vorbim despre un cartier istoric, cred că este unul dintre cele mai vii spații cu putință: înseamnă o sumă nesfârșită de straturi de memorie, de contradicții și de energie care nu se lasă uniformizată. Îl iubesc pentru felul în care rezistă, în ciuda tuturor presiunilor, și pentru tensiunea dintre fragil și viu care se simte la fiecare colț. Pentru casele splendide și străduțele întortocheate pe care le descopăr mereu altfel, pentru istoriile care se adună aici – de la casa Clarei Haskil, care astăzi nu mai există, până la propria mea casă”, spune Oana Boca Stănescu. 

„Clara cea perfectă”

Pornind de la povestea locului în care pianista a trăit în România, managerul cultural a încercat să reconstituie viața celei pe care muzicienii o numeau „Clara cea perfectă”. 

„Când Clara s-a așezat, „muzica s-a materializat parcă din senin. Brațul ei părea să alunece peste claviatură fără pregătire, la fel cum o piatră plată se lovește în salturi de suprafața apei. Acest lucru era atât de caracteristic pentru modul ei de a cânta; nimic nu părea să înceapă sau să se termine, iar totul devenea atemporal”.

Admirația și faima internațională au venit târziu în viața Clarei Haskil, într-o carieră marcată de sănătate precară și de adversitățile unui război mondial. Dinu Lipatti a descris interpretarea ei ca „suma perfecțiunii pe pământ”, Wilhelm Backhaus a numit-o „cea mai frumoasă din lume”, Tatyana Nikoleyeva a izbucnit în lacrimi când a auzit-o prima dată pe Haskil, iar Rudolf Serkin i-a dat porecla „Clara cea perfectă””, scria compozitorul Peter Feuchtwanger.

 „Am auzit pentru prima dată numele Clarei Haskil menționat de Dinu Lipatti după un recital pe care l-a susținut în Elveția. Când l-am felicitat pentru interpretarea lui Mozart, Lipatti mi-a spus: „Peste două săptămâni trebuie să o asculți pe Clara cântând Mozart. Atunci vei realiza cât de departe suntem noi, ceilalți, de adevăr”, mai povestea compozitorul. Cinci ani mai târziu, Feuchtwanger a reușit să o asculte într-un concert sold-out, la care singurul bilet pe care l-a găsit era în spatele unui stâlp. Așa că o putea doar auzi, nu și vedea. 

Prietenia cu Chaplin și cu Dinu Lipatti

Cu o sănătate extrem de fragilă și de o timiditate ieșită din comun, Clara Haskil suferea de trac, pe care a luptat mereu să și-l gestioneze. Era autocritică, evita sistematic ieșirile în public și, în mod atipic pentru profesia ei, nu avea un agent. 

A știut însă să lege prietenii strânse, cele mai cunoscute dintre acestea fiind cu Dinu Lipatti și cu Charlie Chaplin, care avea o reședință în Elveția, în apropiere de Vevey. Actorul obișnuia să o viziteze adesea, împreună cu familia sa, pe pianistă și a invitat-o de mai multe ori de Crăciun la proprietatea sa, Manoir de Ban. Mai mult, Chaplin și-a cumpărat un pian Steinway, după ce a întâlnit-o pe Clara Haskil, pentru ca aceasta să aibă un instrument de calitate pe care să cânte când îl vizita. „În timpul vieţii mele, am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill şi Clara Haskil”, spunea Chaplin într-un interviu din 1962.

Film despre Clara Haskil proiectat la Institutul Cervantes

În România, țara care i-a dat naștere, memoria Clarei Haskil este, din păcate, prea puțin prezentă în conștiința publică, subliniază Oana Boca Stănescu. „Această uitare reprezintă nu doar o nedreptate față de destinul ei excepțional, ci și o pierdere pentru cultura noastră, care are nevoie de modele de rigoare, sensibilitate și expresivitate artistică. Interpretările Clarei Haskil sunt magistrale: transmit deopotrivă emoție pură și rafinament tehnic, o sursă de inspirație pentru oricine aspiră la excelență în artă”, spune managerul cultural. 

Începând de la sfârșitul săptămânii trecute, la București se desfășoară o serie de evenimente, cu ocazia împlinirii a 130 de ani de la nașterea marii pianiste. Demersului non-profit inițiat de Oana Boca Stănescu s-au alăturat, între timp, instituții precum Ambasada Suediei la București, Ambasada Germaniei, Institutul Cervantes.

Seria de evenimente a început pe 11 decembrie, cu intervenția artistică „Cartierul ascultă Clara”, când în zece locuri din Cartierul Evreiesc au fost redate interpretările pianistei. Unul dintre acestea a fost casa În aceeași zi, s-a desfășurat masa rotundă și concertul „Clara Haskil. Muzica adevărului interior” la Colegiul Noua Europă, unde muzicologi, arhitecți și tineri pianiști au reflectat asupra moștenirii artistei.

Iar pe 16 decembrie, la Institutul Cervantes, are loc, de la ora 18.00, proiecția filmului „Clara Haskil: Le mystère de l’interprète (2017)”, care prezintă parcursul personal și artistic al pianistei.

Pentru Oana Boca Stănescu, „a păstra vie memoria Clarei Haskil înseamnă nu doar a comemora o mare muziciană, ci și a susține un ideal artistic bazat pe onestitate, discreție, fragilitate și respect față de muzică – o lecție de umanitate și frumusețe”. Este un exercițiu de memorie, care oferă prezentului un model.

Un model care arată că avem în moștenirea noastră nu doar strigătul, ci și muzică și depune mărturie pentru puterea tăcută din delicatețea pe care de prea multe ori o disprețuim.