Centenarul Arion Roșu

Singura dată când un savant de origine română a fost celebrat în Journal Asiatique – periodicul de studii asiatice cel mai vechi din Europa, cu apariție neîntreruptă din 1822 – a fost la moartea indianistului Arion Roșu, prin necrologia academicianului francez Pierre-Sylvain Filliozat. Arion Roșu se născuse la București într-o zi de 1 februarie, în urmă cu un secol. Pregătindu-i Opera Indologica, 1956-2007 în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, ediția restitutivă exhaustivă care va include peste 180 de studii, articole și recenzii publicate de el pe trei continente și destinate pentru trei mari volume, îi sunt recunoscător Redacției Contributors | HotNews pentru prilejul de a reaminti unui public mai larg cine a fost Arion Roșu (prin preluarea unui text apărut mai întâi în franceză la Paris și în engleză la Wiesbaden, în periodice de indianistică, aici și aici), acum, la centenar. A fost – și rămâne – un magistru desăvârșit. Îi rămân nespus de îndatorat Regului Mihai, cel care, în 2006 la Palatul Elisabeta, îndrăznind nu mai pricep cum să îi relatez o clipă episodul de odinioară descris mai jos, a ascultat cu atenție, a surâs și m-a îndemnat să-i transmit toate gândurile sale bune magistrului meu. Îi mulțumesc Gabrielei Cursaru pentru un telefon în Montréal prin care Arion Roșu și-a regăsit – la bătrânețe, în 2003 – un prieten din adolescență: pe Marcel Leibovici. Îi mulțumesc lui Bogdan Tătaru-Cazaban pentru intuiția impecabilă, formulată pe o trecere de pietoni cândva în 2005, care i-a adus o mare bucurie bucureșteană și franco-română lui Arion Roșu spre sfârșit. La fel prietenului meu David Lieberson, care se apucase pe vremuri din senin să-l traducă în română, cu o fervoare de sanscritist. Sanscritistului Vlad Șovărel, cu care includ în prietenia noastră și purtăm mai departe prietenia legendară a lor, Sergiu Al-George și Arion Roșu. Soției sale Claude Roșu, a cărui moarte a survenit tot în 2007, îi păstrez de asemenea cea mai vie amintire, precum și lui Myriam Jacob-Roșu, căreia el a ținut să-i arate orașul și țara de unde venea, pentru o ultimă dată aici, în 2001. În carstica dezolare prin care plagiatele, furturile și abominațiile educației și culturii târăsc deseori atmosfera de azi, poate nu va fi cu totul și cu totul inutil să ne reamintim ce însemna un cercetător – nu: un savant – și cu ce singură măsură ar trebui de fapt să cântărim.

Prin moartea lui Arion Thomas Roșu, în dimineața zilei de 4 aprilie 2007 la spitalul din Versailles, indianistica franceză și internațională se despărțea de unul dintre savanții cei mai rari și mai prețuiți. Nestor (pe atunci) al orientaliștilor de origine română, Arion Roșu își consacrase partea principală a cercetărilor sale de o viață medicinei indiene, iar opera sa dispune de toate trăsăturile necesare pentru a fi considerată una dintre cele mai redutabile și mai semnificative pentru epoca în care Āyurveda și-a căpătat, în indianistică, un drept de cetate major.

Micul Arion se naște la București, la 1 februarie 1924, și avea să trăiască primii ani la Sinaia, mic oraș la poalele Carpaților Prahovei fondat, spre 1700, în jurul mânăstirii omonime și amintind de pelerinajul la Muntele Sinai al spătarului muntean Mihail Cantacuzino. După 1883, când Carol I și Regina Elisabeta – între altele corespondenți ai lui Max Müller – inaugurează Castelul Peleș ca reședință de vară a Casei Regale, Sinaia avea să devină un oraș atractiv. Arion Roșu nu va uita până târziu cum, jucându-se în împrejurimi, avea să vadă coborând dintr-o mașină frânând brusc în fața sa un mai vârstnic, chipeș băiat, despre care va afla că e Mihai I (n. 1921), ultim rege (1940-1947) al unei Românii care, brăzdată de convulsii nenumărate, îi va marca pentru totdeauna adolescența și anii de studenție.

Nu departe de alte vechi ctitorii cantacuzine, familia sa modestă se va strămuta în capitala Regatului României Mari în 1931, și aici Arion va relua cursuri școlare al căror parcurs e clătinat de instabilitatea economică, de gravele incertitudini suscitate de situația politică locală și, curând, de venirea războiului. Martor și victimă a persecuțiilor rasiale și ideologice, al dictaturilor care se vor succeda în România până târziu, în 1989, va fi protejat la început doar de solidaritatea exemplară a familiei, de rarele burse ale unor instituții private sărace și, în pragul și de-a lungul războiului, în plină formare intelectuală, de prietenia luminoasă cu colegi evrei și catolici atrași de lumea Indiei și de civilizațiile Asiei. Îi va evoca astfel toată viața pe adolescenții de odinioară, Anton Zigmund-Cerbu (1923-1964), Liza Zigmund-Cerbu (1924-1965), Marcel Leibovici (1924-2005), Anton, Marcel și Arion făcând parte din aceeași clasă – amenințată de numerus clausus – și împărtășind fervoarea acelorași rare, dificile lecturi. Drumurile lor se vor despărți totuși, cei trei, spre deosebire de Arion Roșu, izbutind să emigreze în Franța deja în 1947, unde vor urma un parcurs orientalist durabil mai ales la École Pratique de Hautes Études și la Centre National de la Recherche Scientifique, regăsindu-se în cele din urmă profesori de istorie a religiilor asiatice la Columbia University (Anton Zigmund-Cerbu), sau de asiriologie la Universitatea din Montréal (Marcel Leibovici). Îi va lega însă pentru totdeauna apartenența la o primă generație de orientaliști români, căreia i se adaugă un alt mare prieten, Sergiu Al-George (1922-1981). Așa cum va scrie Arion Roșu despre soții Cerbu, „ils se partagèrent, pour ainsi dire, l’Orient, d’une part l’Asie orientale, de l’autre l’Asie antérieure, qui englobait l’Orient chrétien auquel était rattachée l’Europe de l’Est”.

Manifestată foarte timpuriu, vocația adâncă a lui Arion Roșu pentru studiul Indiei nu a fost concurată de nimic, precum nimic nu i-a putut înfrânge dorința de a i se consacra, sprijinindu-se și pe formația sa solidă în domeniile filologiei clasice, ilustrată convingător pe atunci de Universitatea din București. Asemeni colegilor săi, s-a putut bucura în prima tinerețe de existența, la București, a unui indianist și istoric al religiilor care va deveni pretutindeni cunoscut: Mircea Eliade (1907-1986). Stimulat de intensa lui pledoarie în favoarea studiului Indiei, Arion Roșu va descoperi, asimila și continua teza sa de doctorat despre Yoga susținută la București în 1933 și publicată în 1936 (Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, București, Fundațiile Regale – Paris, Librairie orientaliste Paul Geuthner). Nicăieri altundeva nu e atât de profund și personal exprimat parcursul lui Arion Roșu – între „cet indianisme sans école” care a fost și avea să rămână până azi cel românesc, și incomparabila indianistică franceză și europeană – decât așa cum se regăsește el într-un articol rămas inedit, pe care îl dedica „Profesorului Mircea Eliade la împlinirea a 70 de ani”:

„Les premiers travaux d’indianisme de Mircea Eliade, notamment sa thèse sur le Yoga, préparée en Inde sous la direction de S.N. Dasgupta, ont suscité à Bucarest un vif intérêt et allumé chez de jeunes philologues classiques tels que Zigmund-Cerbu et moi-même la flamme du sanskrit et de la pensée indienne. La direction féconde de son analyse des techniques corporelles et spirituelles du Yoga est rejointe par mes travaux philologiques entrepris à Paris depuis 1965 sur la médicine indienne traditionnelle, spécialement sur la psychosomatique de l’Āyurveda. Attiré dans les années 1940 par l’orientalisme sous l’impulsion des recherches de Mircea Eliade, dont je n’ai fait la connaissance qu’un quart de siècle plus tard en Occident, un long détour m’a ramené en fait à son inspiration. Ma rencontre, attendue quatre lustres, avec les maîtres français en indianisme m’a en effet reconduit en quelque sorte au point de départ, à savoir l’analyse donnée par Mircea Eliade des pratiques psychosomatiques du Yoga. C’est elle qui a été déterminante pour ma démarche intellectuelle. Comme dans la légende hassidique interprétée par Heinrich Zimmer, où un pieux rabbin de Cracovie a dû faire un voyage à Prague pour découvrir finalement son propre trésor caché derrière le poêle de sa maison, de même j’ai dû personnellement faire un long voyage d’initiation pour pouvoir retrouver l’idée qui m’avait poussé, encore collégien à Bucarest, à me consacrer aux études sanskrites. D’autre part, j’ai renoué avec la tradition savante de mon devancier Constantin Georgian. Il y a un siècle celui-ci avait en effet été auditeur de la conférence de sanskrit que donnait Abel Bergaigne à l’École des Hautes Études, et ce génial védisant a marqué la destinée de Sylvain Lévi, le maître de mes maîtres, Louis Renou et Jean Filliozat” (manuscris din anii 1970 dăruit nouă de autor; a doua redactare, pp. 4-5).

Opera lui Arion Roșu cuprinde aproape o centurie de studii monografice, articole, bibliografii, precum și peste șaizeci de recenzii critice, note și notițe bibliografice. Un studiu despre „La musicothérapie en perspective historique et transculturelle”, redactat în ultimii ani, ar fi trebuit să înceapă astfel: „Tout arrive pour celui qui sait attendre”. Arion Roșu știa bine ce însemnase să aștepte. Impregnat de cultura franceză și stimulat de existența unui Institut français la București, dirijat pe atunci de Alphonse Dupront (viitor Rector al Sorbonei) sau a unui Liceul francez Bossuet, a încercat să se apropie de timpuriu de numele venerate care l-au ghidat de-a lungul întregii opere. S-a înscris astfel la finele anilor ’40 la École Pratique des Hautes Études, însă a trebuit într-adevăr să aștepte douăzeci de ani pentru a se integra astfel mediului indianist parizian.

Arion Roșu a debutat în 1956, cu un articol despre diferitele „nume ale pupilei în sanscrită”, publicat în franceză la Berlin. Data nu trebuie să înșele: ea reflectă mai degrabă condițiile mai mult decât precare care sugrumau, în Europa captivă a acelor ani, orice studiu umanist. Dar Prof. Dr. Raghu Vira, pe atunci Director al International Academy of Indian Culture (New Delhi), îi va scrie la 10 iunie 1958, înainte de a veni la București: „yºou have devoted your time and energy to the study of India and that makes you a bridge between India and Romania”. Împreună cu bunul său prieten și coleg Al-George (cu care avea să păstreze o lungă, dureroasă corespondență) își clădește pregătirea filologică și istorică temeinică în condiții de izolare, precaritate și risc, despre care povestea anevoie, privilegiind totuși amintirea înseninată, așa cum a făcut, alături de fiica sa Myriam, în 2001, când s-a aflat pentru ultima oară în România.

Întâlnirea cu școala lui Louis Renou (pe care îl venera din adolescență) și mai cu seamă a lui Jean Filliozat, adoptarea sa la biblioteca muzeului Guimet (1965-1967) și mai apoi în Centre national de la recherche scientifique (1967-1990), i-au permis vocației să se împlinească. Recunoștința și atașamentul său pentru Franța, limba și cultura sa au fost întotdeauna desăvârșite. În opera extraordinar de solidă și diversă și în personalitatea umanistă a lui Jean Filliozat Arion Roșu a regăsit, direct și indirect, stimulul cel mai prețios, chiar dacă descoperirea scrierilor medicului sas al lui Ranjit Singh, Honigberger, sau cărțile lui Reinhold F. G. Müller l-au atras deja în anii 1950 tocmai spre medicina tradițională a Asiei de Sud. Sub direcția maestrului său va sintetiza, în teza clasică susținută în 1974 și publicată în 1978 – Les conceptions psychologiques dans les textes médicaux indiens – întreaga problematică și literatură a Indiei antice și medievale referitoare la unitatea psihosomatică, recitind și rescriind neîncetat, cu o extremă densitate și concizie („te cunosc bine, ești un ‘perfecționist’ pătimaș”, îi va scrie Eliade la 29 septembrie 1977). Probleme esențiale în gândirea medicală indiană nu au mai fost studiate cu o mai înaltă acuratețe și acuitate din 1978 și până azi, se poate reconfirma și în 2024. Multe studii din anii 1970-2000 aveau să aprofundeze traiectoria dicipolului devenit maestru într-un canton al indianisticii clasice multă vreme prea puțin frecventat și asumat în chip de prioritate umanistă. Coerența și rigoarea tuturor studiilor sale organizează de la sine câteva volume în care, reluate în chip de Kleine Schriften, ar putea lesne amplifica tematica și metoda unei cercetări de o viață, novatoare și solidă, iar acesta și fusese gândul lui Arion Roșu în ultimii ani. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro