La dispariția unei publicații românești, mesaj al redactorului-șef

Jurnaliștii publicației Panorama, parte a grupului ZYX, din care face parte și HotNews, au oferit, rând pe rând, un mesaj către public, odată cu închiderea siteului. Acesta este articolul publicat de Alina Mărculescu Matiș, redactor-șef al publicației Panorama.

Pentru mine, nu e momentul să vorbesc despre ce ar fi putut să fie, n-a fost sau n-o să vie. Mă despart cu recunoștință de această redacție, la care am mândria să fi pus umărul de la început.

Rămân materialele pe care am avut șansa să le pot face. Pe multe dintre ele le-am simțit ca pe un privilegiu. Am avut luxul timpului și libertatea curiozității fără limite. Și, deopotrivă important, răsfățul de a te putea îngriji nu doar de fond, ci și de formă. Ca un cofetar care decorează cu migală tortul lui preferat. 

Așa am descoperit cum au adus românii din diaspora petice de Europa în satele și orașele din care au plecat și au schimbat, astfel, la față regiuni întregi. Am documentat cum a evoluat viața în România, din 1990 încoace, o poveste suprapusă peste cea a vieții mele, om de-o vârstă cu România liberă. Am scris articole despre tranziția României și visul țării ca afară, am făcut în repetate rânduri bilanțul aderării noastre la UE și radiografia influenței românești în instituțiile europene, acesta din urmă un subiect aproape inexistent la noi.

Înainte de închidere, am putut să dau voce sacrificiilor făcute de zeci de femei, care au vorbit curajos despre prețul uriaș al fertilizării in vitro, în condițiile în care sprijinul financiar de la stat e din nou blocat, iar România riscă să fie singura țară din UE fără un astfel de program național. 

Dincolo de cele pe care le-am scris, rămân articolele pe care le-am editat, colegii care mi-au încredințat munca lor și au avut încredere că o voi înțelege și o voi putea ajuta să devină mai bună, cu povești poate mai clar spuse, mai bine documentate, cu titluri mai jucăușe sau împachetări vizuale mai creative. 

Rămân momentele electrizante în care cineva – ah, și când erai chiar tu acel cineva! – avea o idee bună și vedeai cum se aprind ochii tuturor colegilor. 

Rămân toate ideile abandonate acum prin Excelul comun, ciornele care n-au trecut de stadiul embrionar de articol, planurile de noi subiecte, formate, rubrici, ambițiile pentru „la anul”. Cine știe, poate unele dintre ele vor ajunge la tine din altă parte.

Rămân zilele de luni, cu ședința de la 10.00, care deraia deseori, pentru că, văzându-ne rar față în față, aveam prea multe de povestit. Serile în grădină sau prin vreo crâșmă din oraș, la un vin, o bârfă de la joburile anterioare și un joc pentru care, la început, eram oameni prea serioși și cool să-l jucăm, dar care, o oră mai târziu, ne prindea râzând cu lacrimi. Rămân cadourile de Secret Santa. Dulciurile pe care le-a adus oricine mergea într-o deplasare de muncă. 

Rămân colegii cu care sper să mă mai intersectez în această lume mică, în care ne căutăm, ciclic, locul prin diverse instituții și visuri de presă. Și voi, cei pe care îi vom căuta ca interlocutori la următorul articol, indiferent unde îl veți găsi. 

Poate data viitoare vă vom convinge să veniți cu prieteni cu tot, să fim și mai mulți, și mai puternici împreună.