„Muzica clasică nu este pentru elite și se poate asculta acasă, pe Spotify sau YouTube”. Interviu cu Lahav Shani, unul dintre cei mai apreciați dirijori contemporani

La 36 de ani, Lahav Shani ocupă simultan două dintre cele mai influente poziții dirijorale din peisajul muzicii clasice europene: director muzical al Israel Philharmonic Orchestra și dirijor principal al Rotterdam Philharmonic Orchestra. Muzicianul s-a aflat recent la București, în cadrul Festivalului Enescu, unde a acordat un interviu pentru publicul HotNews. El spune că muzica clasică nu mai este demult pentru elite și că cei care vor să înceapă s-o asculte „pot începe pe Spotify sau pe YouTube și să vadă dacă le place”.

• „Ce mi-ar plăcea să văd mai mult, și deocamdată nu văd deloc, este mai multă educație muzicală”, spune Lahav Shani în interviul pentru publicul HotNews.

Lahav Shani s-a născut în Tel Aviv în 1989 și a început studiul pianului la vârsta de șase ani. A urmat cursurile Școlii de Muzică Buchmann-Mehta, unde a studiat pianul cu Arie Vardi și contrabasul cu Teddy Kling, fost prim-contrabasist al Israel Philharmonic Orchestra. 

Ulterior, și-a continuat studiile la Academia de Muzică „Hanns Eisler” din Berlin. În 2013, la vârsta de 24 de ani, a câștigat Premiul I la Concursul Internațional de Dirijat Gustav Mahler din Bamberg, o distincție care i-a propulsat rapid cariera. Trei ani mai târziu, în iunie 2016, debuta cu Orchestra Filarmonicii din Rotterdam în dublă calitate – dirijor și solist – iar în septembrie 2018 devenea cel mai tânăr dirijor principal din istoria orchestrei.

În paralel, Shani a fost dirijor principal invitat al Vienna Symphony Orchestra în stagiunea 2017–2018. Începând cu 2020, a preluat poziția de director muzical al Israel Philharmonic Orchestra, continuând moștenirea lăsată de Zubin Mehta, care a condus instituția timp de 50 de ani. În 2023, a fost anunțat ca viitor Chief Conductor al Munich Philharmonic, funcție pe care o va ocupa începând cu sezonul 2026–2027.

Pe lângă activitatea dirijorală, Shani este un pianist activ, susținând concerte solo și în dublă ipostază – dirijor și solist – alături de orchestre de prim plan, inclusiv Staatskapelle Berlin și Orchestra Philharmonia. 

Este, de asemenea, prezent în repertoriul de muzică de cameră, unde a participat la festivaluri precum Verbier, Aix-en-Provence sau Jerusalem Chamber Music Festival și a colaborat cu muzicieni ca Martha Argerich, Renaud Capuçon și Kian Soltani. Colaborările sale recente și viitoare includ ansambluri precum Berliner Philharmoniker, Wiener Philharmoniker, Royal Concertgebouw Orchestra, London Symphony Orchestra, Tonhalle-Orchester Zürich, Boston Symphony Orchestra, Orchestre de Paris și multe altele. 

• Lahav Shani a fost la București, în cadrul Festivalului Enescu, unde a dirijat alături de Orchestra Filarmonică din Rotterdam, două concerte, pe 4 și 5 septembrie. Pe 5 septembrie, la Ateneu, el a dirijat Intermezzi pentru instrumente de coarde op. 12 de George Enescu, Concertul nr. 2 în fa major pentru pian și orchestră op. 102 de Dmitri Șostakovici și Simfonia nr. 3 în mi bemol major op. 55, Eroica de Ludwig van Beethoven.
• Cea de-a XXVII-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu are loc în perioada 24 august – 21 septembrie, iar tema evenimentului de anul ăsta va fi „Aniversări / Celebrations” – un omagiu adus marilor muzicieni și momentelor de referință din istoria unor ansambluri de prestigiu. 
• Ediția marchează 70 de ani de la moartea lui George Enescu și evocă memoria altor creatori emblematici ai secolului XX: 150 de ani de la nașterea lui Maurice Ravel, 100 de ani de la cea a lui Pierre Boulez sau 50 de ani de la moartea lui Dmitri Șostakovici. 
• În București, timp de 29 de zile, vor fi prezenți peste 4000 de artiști din 28 de țări, în peste 95 de concerte găzduite de Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Auditorium a MNAR, Sala Radio, Teatrul Odeon, MINA – Muzeul Artei Noi Imersive, precum și de Opera Națională București și Teatrul Național „I.L. Caragiale”.
• Hotnews este partener media al Festivalului Enescu.

„N-am fost niciodată sigur dacă dirijatul va fi profesia mea”

– Ați început să studiați pianul la vârsta de șase ani, iar mai târziu ați studiat contrabasul și dirijatul. Ce anume v-a atras la dirijat și când ați simțit că este calea profesională pe care vreți să o urmați?
– Lucrul care m-a atras cu adevărat către dirijat a fost faptul că am făcut parte dintr-o orchestra, unde am cântat la contrabas. Dragostea mea pentru muzica orchestrală a început cu mult înainte, de la o vârstă fragedă, deoarece tatăl meu este la rândul lui dirijor.  M-a atras foarte mult partea asta – am cântat într-o orchestra și am simțit ce înseamnă să faci muzică alături de alți oameni, cu atât de mulți oameni pe scenă, cât și ce înseamnă să împărtășim toate acele emoții și idei în același timp. N-am fost niciodată sigur dacă dirijatul va fi profesia mea sau dacă voi fi pianist, sau contrabasist. Am încercat. Am avut noroc.

– În cariera dumneavoastră apăreți adesea și în postura de pianist. Ce diferențe observați între a comunica prin gesturi, ca dirijor, și a conduce prin sunetul propriului instrument?
– Ei bine, atunci când dirijezi, ești dependent de alți oameni pentru a livra expresia și sunetul pe care ți le imaginezi. Și dacă este o orchestră care chiar te înțelege și tu îi înțelegi pe artiștii care fac parte din ea, există o încredere reciprocă, iar la un nivel înalt, poate că ai o șansă ca acest lucru să se întâmple. Sau poate nu. 

Când cânți la pian, ai o legătură directă cu sunetul, și dacă nu obții exact ce ți-ai dorit, poți totuși să-l îmbunătățești. Totul depinde doar de tine, dar asta nu înseamnă că a cânta la pian oferă mai multă plăcere decât dirijatul. Este pur și simplu foarte diferit. Însă, există ceva extrem de stimulant în faptul că trebuie să ai încredere în alți oameni și să faceți asta împreună, iar dacă orchestra este extrem de bună, atunci te forțează să dai mai mult și asta am simțit, de exemplu, cu Rotterdam Philharmonic, încă de la început. Le dau ceva, le sugerez ceva, le arăt ceva, iar ei oferă puțin mai mult decât îmi imaginam, iar asta mă forțează și pe mine să dau mai mult. Acest tip de schimb nu îl poți obține niciodată singur cu un instrument.

– Cum se completează aceste două căi artistice – dirijatul și interpretarea la pian – și care dintre ele vă este mai aproape de suflet?
– Ambele îmi sunt prea apropiate de suflet ca să pot lua o decizie, și asta și pentru că repertoriul este atât de vast. Adică, știi, am un vis să înregistrez toate sonatele de Prokofiev la pian. Este ceva ce cu siguranță voi face. Dar vreau, de asemenea, să dirijez toate simfoniile lui Bruckner și Mahler și Prokofiev. Așa că de ce ar trebui să aleg? Dacă pot să le fac pe amândouă, atunci o voi face.

„Respectul îl primești atunci când orchestra simte că poate avea încredere în tine”

– Din 2020 sunteți director muzical al Israel Philharmonic Orchestra, iar din 2026 vei prelua funcția de dirijor principal al Munich Philharmonic. Ce calități sunt esențiale pentru ca un dirijor să fie eficient și respectat în secolul XXI?
– Nu știu dacă are vreo legătură cu secolul, ci este vorba de relația pe care o creezi cu orchestra. Respectul îl primești atunci când orchestra simte că poate avea încredere în tine, că știi ce faci, simte că poți să-i convingi, că îi respecți și că nu este vorba despre tine, ci despre muzică. Asta e, cel puțin, modul în care văd eu lucrurile. Dacă, din poziția de dirijor, încerci să folosești orchestra și puterea muzicii pentru a te ridica pe tine însuți, atunci vei pierde mult respect pe drum. Dar dacă ești cu adevărat concentrat pe muzică și pe muzicienii alături de care o creezi, atunci poate ieși ceva bun din asta.

– Lucrați cu orchestre de top din Europa, Statele Unite și Asia. Cum diferă relația cu o orchestră în funcție de cultura sau tradiția acelei instituții?
– Fiecare orchestră este diferită. Poți spune „o orchestră germană”, dar, de fapt, în Germania sunt, nu știu câte, dar să zicem cel puțin cinci până la zece orchestre de nivel mondial, și fiecare este foarte diferită. Dar da, există ceva similar între ele. Și apoi Franța – doar în Paris ai câteva orchestre minunate. În America, fiecare orchestră este diferită. Așa că îmi este foarte greu să vorbesc despre un continent sau chiar despre o țară ca și cum ar fi un element definitoriu. Cu unele orchestre este foarte simplu. Cu unele există o conexiune, cu altele nu. Și nu există un secret pentru asta. Se întâmplă pur și simplu. Uneori, în același oraș, ai zice că este aceeași mentalitate, dar nu e chiar așa. Sunt oameni diferiți. Poți întâlni doi oameni complet diferiți pe aceeași stradă, iar ei vor fi extrem de diferiți unul de altul.

„Începe pur și simplu de undeva și-ți vei găsi calea”

– Cum percepeți modul în care generațiile tinere se raportează azi la muzica clasică?
– Mă încurajează să văd că tinerii, în unele locuri, dar nu pretutindeni, sunt atrași foarte mult de muzică. Ce observ eu, sau cel puțin ceea ce cred, este că există multă teamă, și multe sentimente de genul „sunt interesat, dar poate nu e pentru mine, poate nu înțeleg, sau poate deja mi-am pierdut șansa, pentru că nu știu destul despre asta”, și asta pot înțelege cu adevărat, mă pot raporta la asta. 

Încerc să fac tot ceea ce-mi stă în putere ca să atrag oamenii, să-i conving că, în primul rând, nu trebuie să știe tot despre asta; pot doar să înceapă de undeva. Pot merge la un concert, chiar dacă e pentru tineri, și să asculte, sau pot asculta acasă, pe Spotify sau YouTube sau ce-o mai fi, și să înceapă de la ceva și să vadă dacă le place. Și abia de aici să înceapă să-și cultive gustul: îți place mai mult muzica orchestrală, sau pian, sau vioară, sau cor? 

Îți plac piesele scurte, îți plac simfoniile, îți place complexitatea, sau ceva mai simplu? Îți place să fii energizat, sau preferi ceva ușor și relaxat? Fiecare are un gust. Și încet, la un moment dat, dacă ești cu adevărat interesat, vei simți ceva de genul: „oh, bine, de fapt cunosc destule piese, acum înțeleg mai mult.” Și poate începi să diferențiezi diferite interpretări: să zicem că există o piesă pe care o iubești cu adevărat, și atunci poți asculta nu doar o singură înregistrare, ci două sau trei diferite ale ei, și să vezi care-ți place mai mult. 

Nu există bine sau rău, există doar repere. E ca atunci când iubitorii de vin spun „îmi place vinul roșu, punct” sau „îmi place vinul roșu de la această cramă, din acest oraș.” Totul depinde de cât de multe ai încercat în această viață și cât de curios ești. Atât. Așa că nu există niciun motiv de teamă, dacă ești interesat, mergi mai departe. Începe pur și simplu de undeva și-ți vei găsi calea.

– Credeți că muzica clasică este încă percepută drept un domeniu rezervat elitei? Cum o putem face mai accesibilă și relevantă pentru un public larg și divers?
– Nu, știm că încă din vremea lui Haydn și Mozart, și cu siguranță Beethoven, nu mai este ceva doar pentru elite. E destinată publicului larg, e scrisă și cântată din inimă pentru inimă. Și da, cu cât știi mai mult despre ea, cu atât te poți implica mai mult, poți vedea complexitatea ei și o poți aprecia. Dar asta nu înseamnă că altfel nu te vei bucura de ea. Cunosc multe piese de care, încă de când eram foarte tânăr, m-am îndrăgostit. Nu știam nimic despre ele. Nu știam viața compozitorului, de ce a scris piesa aceea specifică sau dacă există o poveste în spatele ei. Uneori am descoperit asta abia după 20 de ani și am zis: „wow, e foarte interesant”. Dar până la acel moment, cunoșteam deja muzica atât de bine și eram îndrăgostit de ea. Așa că nu, nu cred deloc că e pentru elite. Cred că e pentru oricine este interesat și găsește în ea ceva atrăgător.

„Asta e ceea ce contează la final, ce fac oamenii, nu ce face muzica”

– Aveți o carieră impresionantă, la o vârstă relativ tânără. Cum vezi evoluția muzicii clasice în următorul deceniu?
– Mi-aș dori să-ți pot spune. Aștept cu nerăbdare următorul deceniu. Încă văd multă curiozitate pentru muzică și mult talent — tineri, soliști, dirijori — și cred că sunt motive bune să fim optimiști. Ce mi-ar plăcea să văd mai mult, și deocamdată nu văd deloc, este mai multă educație muzicală. Pentru că știm, cu cât oamenii sunt expuși mai devreme la muzică, cu atât o vor înțelege mai mult, în primul rând. Dar, de asemenea, le oferă mult mai multe posibilități în viață, în termeni de relații umane, conexiuni, lucrul în echipă, folosirea minții într-un anumit mod, într-un mod complex. Adică, un copil care înțelege contrapunctul și să cânte voci diferite cu mâinile, de exemplu, cere anumite abilități de gândire. Sau chiar să poți asculta această muzică și să detectezi ce se întâmplă acolo. E foarte important. Și mi se pare o pierdere că nu se mai pune suficient accent pe asta, cum era înainte.

– Credeți că muzica, mai ales cea clasică, are puterea de a aduce oamenii împreună și de a genera schimbare în comunități sau chiar în modul în care oamenii gândesc?
– Da, cred că poate schimba modul în care oamenii gândesc. Să schimbe cu adevărat comunități? Am îndoieli. Comunitățile se schimbă prin acțiunile oamenilor. Unele muzici pot inspira oamenii, cu siguranță, dar muzica în sine nu este neapărat conectată la asta. Poate fi, dar poate fi și complet deconectată. Totul depinde de oamenii implicați, la final. Unii oameni poate folosesc faptul că sunt muzicieni pentru a-i influența pe cei din jur politic sau social. Alții doar spun „eu fac muzică și atât.” Asta e ceea ce contează la final, ce fac oamenii, nu ce face muzica.”

– Pentru cineva care nu a ascultat niciodată muzică clasică și vrea să înceapă, ce compozitor, lucrare sau interpretare i-ați recomanda?
– Privind programul festivalului, aș merge la oricare dintre concertele de aici, deoarece fiecare sală din oraș are o acustică minunată, pe lângă faptul că Enescu aduce laolaltă  cele mai bune orchestre, cei mai buni dirijori și cei mai buni soliști. Deci e o modalitate foarte bună de a începe. Și, ok, sigur, poți începe cu bazele. Care sunt bazele? Nu știu. Orice, încearcă orice, vezi dacă îți place, vezi dacă ceva din asta te atinge. Vorbește cu un prieten care merge la concerte, roagă-l să-ți recomande ceva. Dacă îți plac orchestrele, ascultă stiluri diferite, epoci diferite: Mozart, dar și Ceaikovski, și Mahler, și Shostakovich – aș lua asta ca reprezentanți ai epocilor diferite, dar desigur e doar vârful aisbergului.

– Într-o lume care oferă atât de mult conținut rapid și ușor consumabil, cum putem încuraja răbdarea și profunzimea de care muzica clasică are nevoie din partea ascultătorilor?
– Da, e o temă foarte, foarte importantă la care mă gândesc mult, pentru că avem o problemă – știi, așteptăm lumina verde de la semafor și ne luăm telefonul pentru că ne plictisim trei secunde. Nu mai putem aștepta. E un coșmar, un coșmar. 

Însă, când mergi la un concert și chiar asculți ce se întâmplă pe scenă, când stai jos, ești chiar obligat să-ți pui telefonul pe silențios în buzunar și să asculți o simfonie timp de 40 de minute. Pare o eternitate. Dar pe vremea lui Beethoven erau concerte de cinci ore, iar opera lui Wagner poate să dureze cinci sau șase ore uneori, și în pauză ieși nu ca să fumezi o țigară, ci ca să vorbești cu alți spectatori despre ce ai auzit, ce părere ai, ce ți se pare interesant. 

Cred că ăsta este cu siguranță un mod foarte bun de a adăuga concentrare pentru oameni, mai ales pentru tineri – prin a fi cu totul atent, prin a asculta cu adevărat muzica. Toți avem nevoie de asta. Toți avem nevoie să ne concentrăm activ asupra a ceva. E o mare diferență. Nu e ca și cum ar exista multă muzică care doar vine la tine. Te așezi, te relaxezi, poți să mănânci ceva, poți juca un joc. Muzica e în fundal, e plăcută, deci nu e tăcere. Iar apoi există muzica pe care efectiv stai și o asculți și trebuie să o asculți activ. La fel cum citești activ o carte, nu te uiți doar la ea și vezi niște pete negre pe hârtie, ci chiar trebuie să te concentrezi și să-ți imaginezi ceva în minte. Și asta faci când asculți muzică clasică. E foarte important să faci asta.”