Cazul lui Mario, copilul ucis de alți copii în Timiș: Nu lipsa legilor dure este problema reală

De fiecare dată când o faptă penală deosebit de gravă captează atenția publicului, statul român reacționează reflex, aproape pavlovian: înăsprește pedepsele, elimină individualizarea pedepselor, reduce vârsta răspunderii penale. Nu este o reacție rațională, ci una emoțională. Un instinct primar, de apărare simbolică, prin care statul își afirmă autoritatea nu atât în fața infractorului, cât în fața unui public indignat, scrie, într-un articol de opinie, Ioan Durnescu, cadru didactic la Facultatea de Sociologie a Universității București.

Citește și

VIDEO Cazul Cenei: „Am stat închisă în casă cu copiii”. Reportaj din Timiș după moartea lui Mario: alți părinți descriu amenințări și cum făptașii le-au bătut și lor fiul

• Un adolescent de 15 ani din localitatea Cenei din Timiș a fost ucis, iar principalii suspecți sunt trei adolescenți – doi de 15 ani și unul de 13. Unul dintre băiații de 15 ani este acuzat că l-a ucis, împreună cu cel de 13 ani, pe prietenul lor, pe care l-au lovit cu o toporișcă și cu un cuțit. Cei doi l-au chemat apoi pe cel de-al doilea copil de 15 ani să-i ajute să ascundă cadavrul, i-au dat foc și l-au îngropat într-o grădină.

Ioan Durnescu, conferențiar doctor la  Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Universitatea București, scrie, într-un articol publicat astăzi de HotNews, că de fiecare dată în astfel de situații „politica penală devine o formă de spectacol moral, iar legislația, un decor menit să transmită mesajul: «am făcut ceva»”.

Așa a apărut și Legea Anastasia, care exclude suspendarea executării pedepsei în anumite cazuri de ucidere din culpă în context rutier. Așa s-au înăsprit pedepsele pentru infracțiuni sexuale cu minori. Așa reapare, ciclic, ideea scăderii vârstei răspunderii penale, invocată invariabil după fiecare crimă comisă de un adolescent. În toate aceste cazuri, reacția statului este rapidă, simplistă și profund previzibilă. Și, în egală măsură, ineficientă.

„Statul pedepsește mai aspru nu pentru că asta funcționează, ci pentru că arată bine”

Literatura criminologică este clară de peste patru decenii: înăsprirea pedepselor nu are un efect semnificativ asupra criminalității. Certitudinea sancțiunii contează mai mult decât severitatea ei, iar pentru majoritatea infracțiunilor grave – în special cele comise sub impuls emoțional, influență de grup sau imaturitate cognitivă – calculul rațional al pedepsei este practic inexistent.

Cu alte cuvinte, statul pedepsește mai aspru nu pentru că acest lucru funcționează, ci pentru că arată bine. Legea devine un act de comunicare publică, nu un instrument de prevenție. Garland descrie acest fenomen ca parte a „culturii controlului”, în care politica penală răspunde anxietăților sociale, nu realităților empirice. Scandalul cere sânge simbolic, iar statul îl oferă sub forma unor articole de lege mai dure. Un fel de „pâine și circ”.

„Dacă direcția actuală continuă, vom ajunge la o societate împărțită în două mari categorii”

Cazul recent din județul Timiș – în care trei adolescenți, dintre care unul de 13 ani, au ucis și incendiat un alt tânăr de 15 ani – a reaprins solicitările pentru scăderea vârstei răspunderii penale. Argumentul pare intuitiv: dacă minorii ar răspunde penal mai devreme, astfel de fapte ar fi prevenite. Problema este că datele infirmă constant această intuiție.

Dovada cea mai simplă este chiar acest caz: doi dintre autori aveau deja 15 ani, deci se aflau în zona posibilei răspunderi penale. Existența acestei răspunderi nu a avut niciun efect preventiv. Acest fapt este perfect explicabil din perspectiva psihologiei dezvoltării. Adolescenții prezintă un control executiv incomplet, o sensibilitate crescută la influența de grup și o subevaluare sistematică a riscurilor. A cere ca dreptul penal să compenseze aceste limite neurocognitive este nu doar nerealist, ci și lipsit de onestitate intelectuală.

Mai mult, studiile comparative arată că sistemele care judecă minorii ca adulți cresc rata de recidivă, nu o reduc. Contactul timpuriu cu sistemul penitenciar consolidează identitatea infracțională și slăbește legăturile prosociale. Statul „rezolvă” problema adolescenților violenți producând într-un mod foarte scump infractori adulți mai prolifici.

România are deja peste 25.000 de persoane private de libertate, adică aproximativ 125 de deținuți la 100.000 de locuitori. Nu este un record european, dar este suficient pentru a indica o dependență structurală de detenție ca soluție universală la probleme sociale. Dacă direcția actuală continuă, vom ajunge la o societate împărțită funcțional în două mari categorii: unii după gratii și alții care îi păzesc.

Această dinamică nu este o figură de stil. Wacquant descrie exact acest proces în societățile care folosesc penalul pentru a gestiona eșecurile sociale: sărăcie, excluziune, abandon școlar, violență comunitară. În lipsa investițiilor în prevenție, statul investește în ziduri, garduri și uniforme.

Ce nu face statul (și ar trebui să facă)

Problema reală nu este lipsa legilor dure, ci absența mecanismelor de prevenție timpurie. 

În cazul violenței juvenile, cercetările indică factori clari de risc: conflicte nerezolvate în școală, medii familiale disfuncționale, modele neprotivite în familie, consum de substanțe, segregare comunitară, lipsa serviciilor de sănătate mintală, absența unor modalități constructive de petrecerea timpului liber etc..

Statul ar trebui să investească în:

• mecanisme de identificare timpurie a conflictelor în școli (mediere, consiliere psihologică reală, nu formală);
• centre comunitare în zone dezavantajate, care să ofere activități structurate și sprijin social;
• intervenții familiale bazate pe dovezi;
• programe restorative care să intervină înainte ca violența să devină identitate.

Aceste soluții sunt cunoscute, testate și dovedite ca fiind eficiente. Ele nu produc însă titluri spectaculoase și nu satisfac dorința imediată de pedeapsă. Sunt lente, costisitoare și politic neatractive. Exact genul de politici pe care un stat matur ar trebui să le adopte.

„Legislația de scandal este ușoară”

Prin natura sa, statul ar trebui să fie un agent de autocontrol instituțional, nu un amplificator al furiei publice. Rolul său nu este să reacționeze instinctual, ci să modeleze instinctele sociale prin politici raționale și eficiente. În loc să educe, statul pedepsește. În loc să prevină, reacționează. În loc să construiască, înăsprește.

Legislația de scandal este ușoară. Politica penală bazată pe dovezi este grea. Diferența dintre cele două este diferența dintre un stat nervos și un stat responsabil.

Acest articol a fost publicat inițial în Contributors.ro.