„E ca și cum am zice că filmele americane cu mafioți fac o imagine proastă Americii”, spune regizorul și scenaristul Cristian Mungiu, într-un interviu pentru publicul HotNews cu prilejul lansării filmului „Jaful Secolului”. Artistul mărturisește că „este înspăimântat” când ajung la el „judecățile celor de la MAE” despre filmele românești, care nu ar arăta o imagine cosmetizată a țării, ci una realistă. 

• Cristian Mungiu a semnat scenariul filmului „Jaful Secolului”, regizat de Teodora Ana Mihai, inspirat din povestea reală a românilor care în 2012 au furat şapte tablouri semnate de pictori celebri precum Picasso, Matisse, Gauguin și Monet, din muzeul Kunsthal din Rotterdam. Ajunși înapoi în țară cu ele, fără să știe cum și unde să le vândă, de frica poliției, hoții au sfârșit prin a le arde. 
• Filmul este propunerea României la premiile Oscar 2026, la categoria „Cel Mai Bun Film Internațional” și va intra în cinematografe pe 23 septembrie. 
• „Pentru românii care își rup spatele pe afară făcând muncile pe care localnicii le refuză, generalizarea acestei imagini e cu atât mai frustrantă”, mai mărturisește Mungiu. 

Filmat pe parcursul a 30 de zile, în locații din Rotterdam (Olanda), Antwerpen, Kunsthal (Belgia), București și Giurgiu, „Jaful Secolului” propune publicului o poveste familiară, cu teme puternice care dau de gândit și substrat plin de umor. 

„Nu e făcut să fie un film de festival, ci e în mod asumat spectator-friendly”, spune scenaristul.

Premiat deja internațional (Premiul pentru cea mai bună actriță (Anamaria Vartolomei) la Tokyo Film Festival, Grand Prix la Warsaw Film Festival, Balkan Award/ Cel mai bun film balcanic la Sofia International Film Festival și Premiul publicului la Shanghai International Film Festival), filmul ne pune față în față cu propriile contradicții, frustrări și clișee, în timp ce ne aduce în vedere și limitele „corupției” și „șmecheriei”, în contrast cu nevoia de a crea o societate bazată pe competență și merit. 

„Prea mulți compatrioți consideră că nu pe bază de merit, de educație sau de muncă îți poți atinge obiectivele, ci obligatoriu pe baza de pile, combinații și cunoștințe. Iar corolarul acestei teze este că orice metode sunt scuzabile ca să izbândești împotriva acestei conspirații care te condamna la neîmplinire – inclusiv compromisul, șmecheria și furtișagul. […]  „Jaful Secolului” e o încercare de a întâlni în aceeași sală spectatorii de film comercial, „cu faze”, cum ziceam odată, cu cei care au nevoie să existe în orice film și ceva care să-ți dea de gândit”, adaugă Mungiu.

Care este povestea filmului

Ginel și Natalia pleacă la muncă în Țările de Jos. Acolo se reîntâlnesc cu consătenii lor Iță și Adrian, baieți de băieți care trăiesc din ce câștigă iubitele lor și din mici șmenuri. Când Natalia e agresată într-un club, Iță îl convinge pe Ginel ca e dreptul lor să se răzbune. Sătui să fie tratați drept cetățeni de mâna a doua, cei trei pun la cale o lovitură. În mai puțin de două minute, sustrag tablouri în valoare de peste 20 de milioane de euro. Mai departe, însă, lucrurile se complică. 

„Înțeleg nevoia de entertainment într-o țară cu cetățeni aflați sub stres”

– Având în vedere contextul politic și social al României de azi, cât de important este pentru dumneavoastră să generați povești care să ne pună pe gânduri, mai presus de factorul lor de entertainment?
– Cristian Mungiu: Înțeleg foarte bine nevoia de entertainment într-o țară cu cetățeni aflați constant sub stres, însă, mi s-a părut că o asemenea poveste are un factor formidabil de wowness – vorbind totodată și despre raportul nostru complicat cu Vestul, la care se cade să medităm. 

Rezumatul incidentului pe care presa l-a întors la vremea lui pe toate părțile era cam așa: într-o seara când Olanda bătea Romania cu 4-0 la fotbal, opere de arta de 20 de milioane de euro erau sustrase dintr-un muzeu din Țările de Jos, în doar 90 de secunde. 

După speculațiile obișnuite legate de rețele mafiote complexe și profesioniști în ale spargerii, a reieșit, relativ întâmplător, câteva luni mai târziu, că autorii ar fi o bandă de hoți români mărunți dintr-un sat dobrogean prăfuit pe care i-a dus capul cum să fure operele de arta fără să lase urme, dar nu și ce să facă cu ele după aceea. 

E ceva foarte tragi-comic în această abilitate de a te „descurca în orice situație” combinată cu incapacitatea de a trage vreun folos din asta – ceva ce vorbește despre faptul că nu cu ingeniozitatea sau istețimea avem probleme, ci cu educația și instrucția. Și cred că să spui o asemenea poveste poate să te facă și să râzi, și să te gândești, în același timp.

– La nivel de scenariu și dialog, „Jaful Secolului” surprinde extrem de bine o chintesență profund românească. „Ți-a trebuit ție rată” sau „Contează unde te naști” sunt expresii familiare pentru majoritatea românilor. Deși aparent banale, trădează o mentalitate profundă despre fatalismul și neputința românească. Ce spune despre societatea noastră faptul că astfel de replici ni se par firești, chiar comice?
– Cred că și o comedie sau un film de acțiune au de câștigat dacă citează realist situații și conversații pe care le-am auzit cu toții de multe ori. Pe lângă că sunt amuzante, aceste stereotipuri de fapt vorbesc destul de profund despre mecanismele noastre de apărare și clișeele pe care ni le-au servit propagandiștii naționaliști de-a lungul anilor: noi suntem un popor inteligent, credincios și plin de calități, dar diverși răi (occidentalii, ungurii, soarta, oculta mondiala, Soroș s.a.m.d.) ne pun bețe în roate. 

Prea mulți compatrioți consideră că nu pe bază de merit, de educație sau de muncă îți poți atinge obiectivele, ci obligatoriu pe baza de pile, combinații și cunoștințe. Iar corolarul acestei teze este că orice metode sunt scuzabile că să izbândești împotriva acestei conspirații care te condamna la neîmplinire – inclusiv compromisul, șmecheria și furtișagul.

– Genul acesta de expresii, în film, acționează ca un fel de oglindă pentru public. Ce v-a interesat mai mult: să stârniți un zâmbet amar sau să declanșați o formă de luciditate?
– Oricând decid să spun o poveste, îmi doresc și să fie cât mai interesantă pentru public – să fie antrenantă, alertă, emoționantă și, dacă se poate, și hazlie. „Jaful Secolului” e o încercare de a întâlni în aceeași sală spectatorii de film comercial, „cu faze”, cum ziceam odată, cu cei care au nevoie să existe în orice film și ceva care să-ți dea de gândit.

„Am ajuns astăzi să cerem foarte multe de la un film”

– Ați ales să nu judecați personajele și să nu livrați verdicte. Ce poate câștiga un spectator dintr-un film care nu îl ajută să se simtă moral superior, ci îl pune față în față cu propriile responsabilități și pasivități?
– E o chestiune de etică personală, trebuie să-i lași spațiu spectatorului să gândească, să judece, să simtă, să decidă. Filmele în sine nu trebuie să te culpabilizeze, însă, dacă tu personal ai datele necesare, te poți simți ori superior, ori responsabil, însă, filmul are datoria să rămână mereu respectuos și echidistant față de personaje. Altfel, am ajuns astăzi să cerem foarte multe de la un film. Ne trebuie „motive solide” pentru care să mergem să-l vedem, îl întoarcem pe toate părțile, ne întrebam ce „avem de câștigat”, dacă ieșim să-l vedem. „Jaful Secolului” nu e făcut să fie un film de festival, ci e în mod asumat spectator-friendly.

– Prin replica „50 de milioane un tablou și lumea moare de foame”, filmul pare să atingă și ideea inutilității luxului cultural în fața nevoilor elementare. Vedeți această tensiune și în societatea românească de azi?
– Replicile personajelor nu trebuie confundate cu opiniile autorului. Eu cred în filmele care citează puncte de vedere în acord cu biografia și profilul fiecărui personaj – indiferent dacă eu că cetățean sunt sau nu de acord cu ele. 

Ca cetățean mă manifest în viața mea reală, ca scenarist am datoria să păstrez integritatea personajului și să-i respect dreptul de a-și exprima punctul de vedere despre felul în care vede el lucrurile. 

Însă da, filmul pune în discuție și valoarea relativă și contextuală a artei. Și cu cât te simți mai nedreptățit pentru că nu ai poziția socială și bunăstarea pe care ți le dorești, cu atât mai mult ai să te radicalizezi în aceasta luptă de clasa contra celor care „au”, și ai să consideri aprecierea artei la nivel de milioane ca pe o speculație a celor care au prea mulți bani pe care nu mai știu în ce să-i investească. 

Și da, societatea românească de astăzi – dar și societatea în general – este polarizată în principal de pe urma acestei prăpastii între cei care „au” și cei care „n-au” – însă, desigur, ăsta e un conflict istoric. Doar că acum contextul „progresist” în care ne aflăm permite să condamnăm societățile și clasele care au prosperat pe baza exploatării coloniale, iar „Jaful Secolului” face și aceasta referință, la felul în care noi ne asumam revolta de „exploatați colonial” fără să fi avut de fapt acest statut, istoric vorbind, cel puțin în raport cu occidentul.

– Ce credeți că spune despre locul pe care îl mai are cultura într-o lume dominată de urgențe sociale sau, mai bine zis, cum balansăm rolul culturii în prezentul inflației de azi?
– Cultura înseamnă civilizație, umanism, empatie, judecată critică și dacă ar fi mai larg răspândită, oamenii ar fi ceva mai puțin manipulabili și iraționali. Marile revoluții și manipulări populiste de ieri și de azi se bazează pe educația precară și pulsiunile emoționale ale celor cu instruire puțină, care au capacitatea de a identifica cauza frustrărilor lor, de multe ori justificate, fără ca, însă, să realizeze că populismul nu produce și soluții realiste de remediere a problemelor.

„Când cineva de notorietatea lui Mircea Lucescu declară public că olandezii ne fură pe unde ne prind, nu poți decât să constați că preferăm să ne victimizam”

– Filmul pune în contrast visul românilor de „mai bine” în Occident cu realitatea dură a plecărilor: copii rămași acasă, familii destrămate, locuri de muncă umilitoare și lipsa de respect. Ce ați vrut să spuneți despre costul migrației — nu doar economic sau emoțional, ci și identitar?
– Nimeni nu pleacă din țara lui de plăcere. Numărul enorm de români care au părăsit țara după zisa revoluție măsoară suita de nemulțumiri succesive ale compatrioților noștri, iar alegerile recente o arată cu prisosință. Există percepția că în România, costul tranziției l-au plătit doar unii, în vreme ce alții s-au orientat, au intrat în polítică sau administrație, în sistemul de pile-relații-cunoștinte, ori în cartelul serviciilor secrete, și au prosperat, nu pe merit, ci prin combinații. Acești oameni sunt transpartinici, au acaparat societatea românească în folosul lor, în vreme ce nota de plată vine mai degrabă la cei care au fost nevoiți să plece în alte țări că să supraviețuiască, să presteze munci ingrate, departe de casă și familie, cu toate sacrificiile de rigoare.

– Est-europenii în Occident par uneori blocați între ideea că „suntem mai civilizați decât ceilalți migranți” și convingerea că sunt oricum tratați ca cetățeni de mâna a doua. Ce ați vrut să scoateți în evidență prin acest contrast?
– Ca toate popoarele, și noi am vrea să ne simțim mândri de realizările compatrioților noștri, cele din trecut și cele de azi. Însă, aceste realizări sunt atâtea câte sunt. 

În plus, încă suferim după imaginea noastră de țară de proveniență a romilor și de exportatoare de mitocani, cerșetori și hoți. Iar pentru românii care își rup spatele pe afară făcând muncile pe care localnicii le refuză, generalizarea acestei imagini e cu atât mai frustrantă, cu cât răspunderea ar trebui să fie individuală și nu colectivă. 

Migranții noștri văd că împart aceste munci cu cetățeni din fostele colonii ale țărilor capitaliste, cetățeni pe care înclinația noastră ușor xenofobă ne face să îi desconsiderăm căci, nu e așa, noi suntem „europeni albi”, și ne consideram superiori istoric și genetic băștinașilor ajunși în Occident din țările colonizate. 

Iar toată această frustrare a alor noștri trebuie să se canalizeze undeva, și așa ajungem să îi urâm pe occidentali pentru că avem sentimentul că „le-am devenit servitori, deși le suntem egali”; îi urâm și pe foștii băștinași că au mai multe drepturi în țările lor de adopție decât noi, și îi urâm deopotrivă „in corpore” și pe politicienii noștri, ținându-i vinovați că nu fac nimic ca să avem statut egal cu cel al occidentalilor acasă la ei, deși acest statut nu se negociază politic, ci se obține pe merit, prin eforturi mărunte de zi cu zi, când se obține.

– Publicul din diaspora trăiește în plin contrastul pe care filmul îl pune în scenă: visul Vestului și umilințele lui. Ați simțit nevoia să le vorbiți direct prin acest film?
– Cred că progresul nostru ca țară, după căderea comunismului, este enorm și ar trebui să fim mai recunoscători pentru nivelul de bunăstare la care am ajuns, pentru libertățile pe care le-am câștigat. 

Da, e loc de mult mai bine, dar acum intrăm în etapa mai grea, când trebuie să ne mai ajutam și noi din interior – că Europa ne-a ajutat cât a putut – făcând niște schimbări esențiale în încercarea de a crea o societate bazată pe merit, pe competență, și nu pe șmecherie și pe corupție. 

Însă, desigur, asta cere efort, iar noi suntem mai preocupați să ne schimbăm „imaginea” prin diverse campanii decât să schimbăm conținutul. Când ai persoane publice ca Becali, îți cam meriti imaginea. Ori când cineva de notorietatea lui Mircea Lucescu declară public că olandezii ăștia ne fură pe unde ne prind, și la fotbal după ce ne-au luat bunătate de coif, nu poți decât să constați că preferăm să ne victimizam și să ne mințim, în loc să începem fiecare mai întâi cu noi înșine schimbarea pe care o dorim.

„Faptele și realitatea dau imaginea unei țări, nu reflectarea ei în artă”

– Ați vorbit despre ruptura tot mai vizibilă dintre cinema-ul de festival și cel de entertainment, dar și despre nevoia de a construi filme care spun o poveste și, în același timp, spun ceva despre lume. Ce riscă să piardă cinematografia, și societatea, dacă aceste două registre rămân complet separate?
– Cinematografia pierde public, în primul rînd. Și credibilitate. Alternativa la filmul comercial inept nu e filmul pretențios, plicticos și găunos – într-adevăr, acela nu e cu nimic mai bun. 

România are, însă, cel mai scăzut interes pentru cinema de calitate din toate țările din regiune, așa cum avem și pentru lectură și cărți, în general. Iar aici, societatea are de pierdut, că de aia avem gradul de analfabeți funcționali atât de mare. Iar la noi este respins nu doar cinematograful românesc zis „de festival”, ci și orice film care e un pic altceva decit mainstream. 

Înainte, însă, de a culpabiliza publicul, se cade ca cineaștii să ofere mai multe filme comestibile, antrenante. Cu „Jaful Secolului” am decis să facem un pas în direcția asta, și cu toate că filmul are datele să pună în discuție o mulțime de teme despre raportul nostru cu occidentalii și cu părerea noastră despre ei și noi, el funcționează și ca o poveste antrenantă care îți arată de ce și cum au furat ai noștri, în doua minute, tablouri de 20 de milioane de euro, ce au făcut cu ele și cam ce șanse mai sunt să le regăsim.

– „Jaful secolului” devine, prin premiile și expunerea sa, și o carte de vizită culturală a României. Vă preocupă cum va fi privită țara prin această poveste?
– Aud placa asta de 20 de ani și am sentimentul că trăim cu nostalgia filmelor de propagandă. E că și cum am zice că filmele americane cu mafioți fac o imagine proastă Americii. Faptele și realitatea dau imaginea unei țări, nu reflectarea ei în opere de artă, precum cărți sau filme. 

Dimpotrivă, prin fiecare film românesc care ajunge să fie prezentat afară, în festivaluri sau cinematografe, generăm știri bune despre România și capacitatea ei de a fi relevantă artistic. 

Mă înspăimânt când ajung la mine judecățile celor din MAE despre filmele românești; oamenii ăștia ar trebui să contribuie la modernizarea imaginii României și a bunei ei reprezentări în afară, ori de cele mai multe ori ei rămân la nivelul acestei opinii că noi avem atâtea frumuseți în țară, munți, lacuri și pâraie, de ce să ne spălăm rufele în public și să ne arătam altora așa cum suntem și nu retușați. Poate ar trebui mai multă preocupare pentru schimbarea conținutului, nu pentru cosmetizarea formei.

„Arta trebuie înțeleasă ca un mecanism care ne ajută să ne dezvoltăm indirect”

– Care a fost cel mai greu adevăr pe care l-ați pus în scenariu și v-ați întrebat dacă merită spus?
– Să te descrii fără menajamente așa cum te vezi în oglindă nu e întotdeauna comod. Dar încerc să nu o fac din exterior, mă includ în portretul colectiv al acestui neam, așa cum e el. Iar în „Jaful Secolului” am încercat să nu existe nici o urmă de superioritate, de ironie, la adresa personajelor. 

Ai noștri sunt cum sunt, cu cele bune și rele pe care le știm, dar și ai lor sunt cum sunt, nu sunt idealizați nici unii nici alții. E o replică în film pe care o dă procurorul român, interpretat de Alex Potocean, colegului procuror olandez alături de care anchetează cazul – și care cred că rezuma frustrarea clasei noastre mai educate în raport cu faptul că occidentalii ne percep pe toți la grămadă ca pe o masă amorfă: „you’ll be surprised, but here we consider to be we with you – while for you, we are all they”. („vei fi surprins, dar aici noi considerăm că suntem noi cu tine – în timp ce pentru tine, noi suntem toți ei”).

– Credeți în puterea cinematografiei de a fi un puternic instrument de conștientizare? Ați avut sau aveți această speranță? E, în sine, o motivație de a continua să faceți filme, cum vedeți lucrurile?
– Nu cred că poți schimba esențial lumea prin vreun film sau prin cinematografie, în general, și nici măcar prin artă, dar asta nu e o tragedie. Scopul principal al artei nu este educativ în sensul direct, didactic, ci arta trebuie înțeleasă ca un mecanism care ne ajută să ne dezvoltăm indirect, să dăm un sens existenței, să ne gestionam neliniștile, împlinind nevoia noastră de comunicare și de socializare. Filmele sunt o forma artistică, un fel de a-ți servi o linguriță de idei într-o oră și jumătate de amuzament, însă, pare că și asta e uneori prea mult.