INTERVIU despre criza Groenlanda, provocată de Trump. O expertă în securitate vorbește despre riscuri și unde greșește România în strategia sa

Într-un interviu acordat HotNews, Iulia Joja, expertă în securitate și profesoară la universitățile Georgetown și George Washington din SUA, spune că „ar trebui să ne ajustăm așteptările cu privire la o poziție coerentă sau clară a României în legătură cu o chestiune departe de granițele ei”. Ea atrage însă atenția că „dacă noi vrem ca europenii să ne ajute mai mult, poate ar trebui să venim mai mult în întâmpinarea priorităților lor” și observă noua ordine din strategia de apărare a României. 

• Președintele american Donald Trump a anunțat sâmbătă seară că va impune taxe vamale pentru opt țări europene care s-au opus anexării Groenlandei de către SUA. El a spus că taxele de 10% se vor aplica de la 1 februarie, în timp ce a afirmat și că este dispus la negocieri imediate. La scurt timp, au venit și reacțiile din UE.
• În aceeași zi, mii de oameni au protestat în Nuuk, capitala Groenlandei, precum și în mai multe orașe din Danemarca. Acestea sunt cele mai recente episoade din criza Groenlanda, un subiect care a dominat agenda publică în ultimele zile.

Disputa transatlantică pe tema Groenlandei, declanșată de intenția declarată a administrației Donald Trump de a prelua teritoriul autonom danez, „este un moment de tensiune suplimentară, care arată lumii un mesaj extrem de problematic, în raport cu cât de solidă este această alianță”, spune într-un interviu acordat HotNews experta în securitate Iulia Joja. 

„Nu este un mesaj bun, nici în raport cu China și nici în raport cu Rusia”, spune Joja, profesoară adjunctă la universitățile Georgetown și George Washington din SUA.

În acest context, ea avertizează că problema principală a NATO nu este Groenlanda, ci Europa de Est și războiul din Ucraina. Totodată, ea observă că statele membre ale Alianței Nord-Atlantice eșuează în apărarea Europei.

În legătură cu poziționarea României pe tema Groenlandei, experta în securitate crede că „nivelul de ambiție al României este unul foarte scăzut” și că „ar trebui să ne ajustăm așteptările cu privire la o poziție coerentă sau clară a României”.

Mai mult, Joja spune că România nu are poziționări clare nici pe tema Ucrainei, în timp ce „în ultimele săptămâni și în ultimele luni vedem poziționări mult mai clare ale Republicii Moldova în raport cu Ucraina, în comparație cu România”.

„Dacă noi vrem ca europenii să ne ajute mai mult, poate ar trebui să venim mai mult în întâmpinarea priorităților lor. Dacă vedem că banii pentru apărare vin de la Bruxelles și nu de la Washington, poate că ar trebui să venim mai mult în întâmpinarea intereselor europene”, subliniază experta în securitate.

„Arctica și Groenlanda au fost puse pe planul doi în parcursul ultimilor ani. Dar au fost puse pe planul doi și de către SUA” 

HotNews: Ce credeți că ar trebui să așteptăm în continuare de la administrația Trump în privința Groenlandei, după întâlnirea de la Washington și după declarațiile tot mai insistente ale președintelui SUA?
Iulia Joja: Este foarte greu să prevedem viitorul. Ceea ce știm este în felul următor: s-a convenit că există niște neînțelegeri fundamentale, dar s-a stabilit un grup de lucru trilateral cu Groenlanda, Danemarca și Statele Unite, ceea ce cred că este un lucru bun. 

Pe de altă parte, vedem că europenii poziționează trupe în Groenlanda.

Ceea ce știm, de asemenea, de partea americană este că, în trecut, existau 17 baze americane, iar acum s-au redus la una, extrem de mică, cea pe care a vizitat-o JD Vance anul trecut. 

În ceea ce privește mineralele rare, într-adevăr, Groenlanda este o regiune cu una dintre cele mai mari top 10 depozite din lume, însă lipsește infrastructura pentru a le exploata.

Și danezii spun public că, dacă Statele Unite doresc să-și amplifice prezența militară, și nu numai – ci și investițiile strategice, economice și așa mai departe, sunt bineveniți să facă asta.

De partea Statelor Unite a fost accentuată chestiunea apărării în raport cu China și cu Rusia. Ceea ce știm, de asemenea, este că activitatea Rusiei și a Chinei în jurul Groenlandei a fost amplificată pe parcursul ultimului an. 

Și ceea ce nu știm din aceste discuții este cât de multă voință politică există de ambele părți ale Atlanticului și cât de multe capabilități sunt puse la dispoziția NATO pentru a combate prezența crescută strategică a Chinei și a Rusiei, care sunt considerate amândouă conform conceptului strategiei NATO, drept amenințări la adresa organizației nord-atlantice.

Cât de multă voință politică și cât de multe capabilități și resurse sunt puse la dispoziție pentru a gestiona și a reduce dimensiunea acestei probleme. 

De asemenea, din partea SUA există această îngrijorare cu privire la apărarea antirachetă, în contextul în care rușii arată, pentru prima dată, progrese în ceea ce privește rachetele hipersonice, pe care le-au folosit recent în Ucraina. 

Pe fondul acesta și având în vedere geografia Groenlandei, o bună parte din sistemul de apărare antirachetă al SUA depinde de Groenlanda.

Pentru a amplifica apărarea Alianței Nord-Atlantice în raport cu Rusia și cu China și pentru a amplifica capacitatea scutului antirachetă al SUA, însă, nu este nevoie ca SUA să cumpere sau să anexeze, să își însușească Groenlanda.

Aici suntem în acest moment și dincolo de asta, tot ce înseamnă interpretări ale afirmațiilor președintelui SUA sunt speculații. Dacă, într-adevăr, are intenția de a prelua militar Groenlanda sau dacă acestea sunt doar niște amenințări pentru a-i zgudui pe europeni.

– O retorică pentru a pune presiune pe europeni?
– Pentru a pune presiune pe ei pentru a-și crește, într-adevăr, nivelul de apărare. 

Pentru că, într-adevăr, Danemarca este un stat mic, europenii au capabilități reduse, sunt consumați așa de conflictul din Ucraina și atunci Arctica și Groenlanda, ca parte centrală au fost puse pe planul doi în parcursul ultimilor ani. 

Dar au fost puse pe planul doi și de către SUA, deoarece capabilitățile SUA în Groenlanda, fie că vorbim de numărul de baze militare, fie că vorbim de resursele dedicate apărării, în ceea ce privește scutul antirachetă și apărarea în Arctica, au fost neglijate. 

Care este rolul misiunii militare simbolice europene în Groenlanda

– Ce credeți că înseamnă misiunea lansată de cele câteva state europene în Groenlanda? Este un mesaj cum că suntem serioși în privința apărării în fața Rusiei și a Chinei? Sau un mesaj că suntem dispuși să apărăm Groenlanda de intențiile voastre, ale americanilor?
– Știți, în general, cultural, europenii sunt mult mai toleranți cu privire la ambiguitate,  ambiguitatea strategică, decât americanii.

Și atunci, răspunsul cred că ar fi că poate să fie interpretată în ambele feluri. Poate să fie interpretată drept creșterea resurselor dedicate, capabilităților, un lucru necesar. Dar, sincer, dacă mă uit la numărul de trupe, 13 din partea Germaniei și așa mai departe, e clar că e nevoie de mai mult.

Dar, de asemenea, poate să fie interpretată și drept un, ceea ce numim, în spațiul de analiză militară, „military tripwire” (o forță de descurajare care ar putea declanșa un răspuns mai amplu, n.r.). 

„Tripwires” pe care le avem din 2014 pe flancul estic, în raport cu Rusia, cu premisa că, dacă Rusia se gândește să atace un stat de pe flancul estic, va ezita pentru că ar implica victime în rândul soldaților din Europa Occidentală și din Statele Unite. 

Și acum poate fi privit și invers, un military tripwire în raport cu Statele Unite.

Vedem o rezistență semnificativă, vedem niște acțiuni importante ale europenilor, măcar simbolice, dar importante din punct de vedere retoric și strategic. 

Și vedem, de asemenea, o rezistență amplă, foarte importantă politic, din partea Congresului american, în special a Senatului, în ceea ce privește această retorică agresivă  a administrației în raport cu Groenlanda și cu Europa pe ansamblu.

„Nu este un mesaj bun, nici în raport cu China și nici în raport cu Rusia”

– Ce înseamnă această criză pentru NATO? Am văzut avertismentul Danemarcei, cum că concretizarea intențiilor declarate ale administrației SUA ar aduce sfârșitul Alianței. Este acesta un moment de ruptură suplimentară transatlantică?
– Este un moment, aș spune, de tensiune suplimentară, care arată lumii un mesaj extrem de problematic, în raport cu cât de solidă este această alianță. Nu este un mesaj bun, nici în raport cu China și nici în raport cu Rusia.

Însă, dacă e să ne uităm la alianța nord-atlantică, problema principală nu este Groenlanda. Problema principală este Europa de Est și Ucraina. Și războiul în context regional.

Într-un final, în conceptul strategic al NATO, statele membre au căzut de acord că Rusia este amenințarea principală la adresa securității nord-atlantice. 

În ciuda acestui fapt, vedem niște diferențe semnificative între statele membre, fie de ambele părți ale Atlanticului, dar și în interiorul Europei. E o chestiune cu care ne confruntăm zi de zi la Bruxelles.

Și vedem că statele membre ale Alianței Nord-Atlantice eșuează în apărarea Europei. 

Eșuează în producția suficientă de armament pentru a preveni prelungirea acestui război. Eșuează în războiul hibrid pe care Rusia îl conduce în raport cu statele, în special statele europene, dacă ne uităm la drone, și așa mai departe.

„Dacă Rusia atacă mâine un stat membru NATO, câte țări își vor trimite trupe în linia de foc?”

Deci problema centrală aici este: dacă Rusia atacă mâine un stat membru al Alianței, câte state membre știm noi, avem percepția ca cetățeni ai acestor state membre, câte state membre își vor trimite trupe în linia de foc apărând alianța nord-atlantică și prin urmare statul respectiv?

Când, în momentul în care răspundem la această întrebare cu foarte multe ezitări, având în vedere numărul de 30 state membre, trebuie să ne gândim la faptul că asta este problema centrală în acest moment a Alianței Nord-Atlantice.

Că nu ne lipsesc resurse per ansamblu în raport cu un stat precum Rusia, dar că eșuăm în raport cu războiul convențional și hibrid pe care Rusia îl duce împotriva securității europene și împotriva Europei. 

„Nivelul de ambiție al României este unul foarte, foarte scăzut”

– Apropo de ezitări, cum credeți că ar trebui să se poziționeze România pe tema Groenlandei? Deocamdată am văzut că nu există o apetență a Bucureștiului de a vorbi foarte mult pe această temă. Dar dacă lucrurile se agravează și se îndreaptă spre o criză serioasă, cum credeți că ar trebui să reacționeze România?
– România s-a poziționat deja. Am văzut prin poziționarea președintelui. Și prin ministrul Apărării.

Însă eu aici m-aș referi și la unii de chestiuni tehnice, sau nici măcar tehnice, de bun simț. 

L-am auzit pe ministrul Apărării spunând că numai statele cu armament nuclear se duc în Groenlanda. Și știm că acest lucru nu este real. Norvegia, Suedia, Germania, toate contribuie. 

Deci nu știu cum să răspund la întrebarea cum ar trebui să se poziționeze România când vedem afirmații factual greșite. Cumva pornind de la punctul zero.

În fine, să spunem că nivelul de ambiție al României este unul foarte, foarte scăzut. În raport cu acest context, ar trebui să ne ajustăm așteptările cu privire la o poziție coerentă sau clară a României în legătură cu o chestiune departe de granițele ei. 

Nu mai spun, ar trebui să amintesc aici de poziționarea unor state membre în raport cu Groenlanda, din nou, în care vedem Italia, vedem Polonia – România lipsește.

România se poziționează, nu știu, în raport cu ea însăși. 

Dar nu știu dacă ar trebui să avem niște așteptări foarte înalte cu privire la poziționarea României pe asemenea chestiuni, când e clar că România nu a dedicat resurse gândirii cu privire la securitatea arctică a regiunii transatlantice, și când România nu are niște poziționări foarte clare în raport cu chestiunea imediată a Ucrainei. 

În ultimele săptămâni și în ultimele luni am văzut poziționări cu resurse mult mai reduse, cu capacitate mult mai redusă, vedem poziționări mult mai clare ale Republicii Moldova în raport cu Ucraina, în comparație cu România.

„Există așteptări mari din partea aliaților și partenerilor ca România să devină furnizor de securitate regională”

– Le lipsește ceva actualilor decidenți, președinte, ministra de externe sau pur și simplu continuăm această cultură a ezitării și a lipsei de asumare?
– Nu știu dacă răspunsul este că lipsește ceva. Vedem o continuitate în nivelul de ambiție foarte modest al României în raport cu Alianța Nord-Atlantică. 

Am văzut că România „trebuie să fie partener de încredere”. Un nivel extrem de modest, din ultimele afirmații.

Vedem o continuitate în nivelul de ambiție extrem de scăzut al României în raport cu Alianța Nord-Atlantică, în raport cu Uniunea Europeană și în raport cu politica regională. Că acolo ar trebui să fie așteptările cele mai mari. 

Și există așteptările cele mai mari din partea aliaților și partenerilor României, cei mai importanti, ca România să devină furnizor de securitate regională. 

Dar din nou, din pozițiile din ultimele săptămâni, luni, vedem o poziționare mai modestă a României în comparație cu Republica Moldova. 

„Dacă noi vrem ca europenii, occidentalii din Europa, să ne ajute mai mult, poate ar trebui să venim mai mult în întâmpinarea priorităților lor”

– Vom fi puși într-o situație mai complicată dacă relațiile dintre statele UE și SUA se vor răci și mai mult? Declarațiile lui Emmanuel Macron au sugerat așa ceva, președintele Franței vorbind despre „un rival pe care nu se aștepta să-l aibă”, cu referire la SUA, în vreme ce Nicușor Dan asigură că România continuă ca și până acum cu această „triadă – UE, NATO, parteneriatul strategic cu SUA”.
– Acum să-i dăm cezarului ce este al cezarului, în noua strategie de apărare a României, vedem că această triadă și-a schimbat un pic ordinea. Înainte erau SUA, NATO, UE. Acum UE este mai în față. 

Dacă ne uităm la capacitatea aliaților și partenerilor noștri de a contribui la securitatea națională a României și regională, și dacă ne uităm la dorința României de a atrage mai multe investiții, se pare că, fie că-i vorba de voință politică, fie că-i vorba de resurse dedicate, statele importante din UE, statele mari din UE, au capacitatea în acest moment mai mare decât Statele Unite. 

Deci această re-ordonare poate că este binevenită.

Însă, eu văd aici un fel de contradicție între, pe de o parte, strategia națională adoptată de Cotroceni și România, și afirmațiile liderilor noștri în raport cu chestiuni precum flancul estic, Groenlanda și așa mai departe. 

Cu alte cuvinte, dacă noi vrem ca europenii să ne ajute mai mult, poate ar trebui să venim mai mult în întâmpinarea priorităților lor. 

Dacă vedem că banii pentru apărare vin de la Bruxelles și nu de la Washington, poate că ar trebui să venim mai mult în întâmpinarea intereselor europene.

„Cred că originea sentimentelor anti-UE în administrația Trump, nu vine de la Washington, vine din Europa” 

– Aș mai avea o întrebare, pentru că mi-a atras atenția un titlu din Politico. Titlul îl cita pe un diplomat european care spunea că „JD Vance ne urăște”. Și voiam să vă întreb dacă sunteți de acord că Vance chiar ne urăște. Ideea era că vicepreședintele SUA este cumva ideologic mult mai critic la adresa Europei decât Donald Trump și acest lucru ar putea să fie important în perspectiva lumii americane post-Trump, dar și în continuarea celor trei ani de mandat care au mai rămas.
– De aici de la Washington, când noi interacționăm cu guvernul american, spre deosebire de alte mandate, vedem că există un singur decident. Și acesta nu este JD Vance.

Când reprezentanți ai statelor au cerut sfaturi pe parcursul ultimului an despre cum să atragă atenția, cum să convingă administrația pe o anumită temă și mă întrebau dacă biroul vicepreședintelui este o bună cale de a avansa interesele pe chestiunea respectivă, le atrăgeam atenția că atunci când mă uit la politica externă și de securitate a Statelor Unite, decidentul singur în acest moment este președintele. 

Și inclusiv prin adjunctul său, consilierul de Securitate Națională și prin secretarul de Stat Marco Rubio. 

Și atunci cred că este un drum foarte, foarte lung pe care e foarte dificil să ni-l imaginăm în acest moment până la lumea post-Trump.

Acum, în ceea ce privește relațiile transatlantice și capitolul pe Europa al strategiei de securitate a Statelor Unite, cred că domnul vicepreședinte ar contrazice profund titlul din Politico, cum că îi urăște pe europenii. 

Statele Unite susțin că, tocmai din afecțiune pentru cultura și civilizația occidentală, încearcă să intervina în chestiuni europene. 

Și, sigur, că ne amintim de discursul vicepreședintelui la München, mai ales că mai avem un pic și ne întoarcem la München.

Ce mai pot să spun în acest context este că, în tradiția americană, Uniunea Europeană nu s-a bucurat de foarte multă atenție până acum.

De ce? Din motive evidente. E foarte greu de înțeles, e o struțo-cămilă, nu e nici stat, nu e nici federație, nu e nici organizație. De-abia o înțelegem noi, europenii, care ne ocupăm de subiect, cum să înțeleagă alții.

Acum, aceste lucruri s-au schimbat. 

Însă, dacă mă uit la această lipsă de tradiție în raport cu sentimente puternice pentru Uniunea Europeană, pozitive sau negative, trebuie să deducem cu toții că există o influență profundă asupra gândirii în raport cu Uniunea Europeană, de aici, de la Washington, dinspre cei care au sentimente profunde, au investiții emoționale profunde în raport cu Uniunea Europeană și care nu sunt niște sentimente foarte pozitive. 

Adică, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă cauza problemei nu vine chiar de la noi de acasă, din Europa.

Vă las pe dumneavoastră să deduceți din ce capitale ar putea să vină această problemă.

Însă, pentru a ne gândi pe termen lung, în contextul post-Trump, am putea să ameliorăm această problemă și să detensionăm relațiile transatlantice într-o perspectivă medie și lungă, cred că cea mai bună idee ar fi să ne facem ordine la noi acasă. 

Pentru că suntem în situația în care, de mulți ani, numai dacă ne uităm la instituția cea mai democratică a Uniunii Europene, de decenii avem pe nota de plată a noastră, contribuabililor, membri ai Parlamentului European din diferite state, acum foarte multe state, care sunt acolo să combată propria instituție.

Deci, din nou, cred că atât civilizația occidentală la care face referire strategia de securitate, cât și originea sentimentelor anti-UE vine de la noi, nu vine de la Washington, vine din Europa.