INTERVIU „În forma actuală, regimul iranian nu va supraviețui pentru mult timp.” Ce urmează pentru Teheranul aflat sub amenințarea armadei lui Trump și slăbit de protestele înecate în sânge
Regimul iranian e într-o criză profundă de legitimitate și are de ales între a continua în direcția autoritarismului, care mai devreme sau mai târziu va atrage o intervenție militară externă, sau a se îndrepta spre o tranziție pașnică a puterii către o situație relativ incertă, în care există un număr de posibili succesori, spune într-un interviu pentru publicul HotNews Raul Pintilie, cercetător al conflictelor din Orientul Mijlociu.
- Donald Trump a amenințat Iranul cu o intervenție militară, presând regimul de la Teheran să accepte un acord în privința programului nuclear, pe măsură ce o flotă condusă de portavionul Abraham Lincoln – „o armadă masivă”, potrivit președintelui SUA – e mobilizată în regiune.
- Pentru a înțelege situația din Iran, HotNews a discutat cu Raul Pintilie, care are un master în drepturile omului și democratizare la Universitatea Saint Joseph din Beirut și o licență în studii de securitate la Universitatea Babeș-Bolyai de la Cluj-Napoca și a fost implicat în mai multe proiecte de cercetare în Orientul Mijlociu.
Pentru mare parte din populația de aproximativ 90 de milioane de oameni a Iranului, „narațiunea republicii islamice nu mai funcționează”. „Aceasta nu își dorește să trăiască pentru tot restul vieții sub autoritarismul unor indivizi care prioritizează ideologia în detrimentul bunăstării populației”, spune Raul Pintilie în interviul pentru publicul HotNews.
El a vorbit și despre protestele reprimate „cu o violență nemaivăzută, care au accentuat ruptura dintre stat și societate”.
Pintilie a observat însă că urmările unei eventuale înlăturări a regimului de la Teheran depind de modul în care aceasta se produce și cine sunt actorii principali.
A subliniat că „simpla eliminare a liderilor printr-o intervenție militară americană și/sau israeliană ar produce un haos fără precedent și ar lăsa o țară cu peste 90 de milioane de oameni, cu resurse naturale imense, cu o poziție geografică deosebit de importantă, și cu o diversitate semnificativă, complet neguvernată”.
Cercetătorul a mai spus că regimul se află în fața unei alegeri istorice și că „este foarte posibil ca, în momentul de față, să ne aflăm în punctul în care actualul sistem este atât de detestat de populație încât aceasta nu va mai accepta reforme, ci va cere o schimbare fundamentală”.
Opoziția din stradă, a mai avertizat el, are însă o mare problemă – lipsa de organizare.
„Faptul că Reza Pahlavi (fiul ultimului șah, momentan în exil) un individ complet deconectat de nevoile populației iraniene, este atât de vehiculat drept posibil lider al Iranului este un simptom al lipsei unui proiect politic articulat din interior”, a spus Pintilie.
„Regimul e într-o criză profundă de legitimitate în rândul populației”
HotNews: Aș porni de la proteste, pentru a întreba cum le-ați caracteriza, inclusiv, poate, în comparație cu cele din 2022 – a fost ceva diferit, în amploare, în răspunsul violent al regimului? Ce își doresc oamenii? Plecarea lui Khamenei? A întregului regim? A Corpului Gardienilor Revoluției (IRGC) și a corupției? Și mai ales ce și-ar dori în loc?
Raul Pintilie: Există câteva elemente care diferențiază această rundă de proteste de cele precedente. În primul rând, comparativ cu cele din 2022, factorul declanșator de această dată a fost de natură economică, devalorizarea rapidă a monedei naționale, inflația, și scăderea considerabilă a nivelului de trai.
În 2022, protestele au fost provocate de cerințe sociale și politice, organizate în jurul drepturilor femeilor și a controlului exercitat de autoritățile statului asupra vieților acestora. Desigur, și protestele de acum au venit pe fondul unor profunde nemulțumiri cu privire la situația din Iran în general, printre care drepturile omului, criza apei potabile din Teheran și poluarea masivă, dar nu au fost neapărat factori declanșatori.
Elementul economic a distrus vieți afectând în special clasele de jos, dar și cele de mijloc ale comercianților, și a erodat încrederea populației în capacitatea statului de a le oferi condiții decente de trai.
În al doilea rând, presiunea pusă asupra statului de această dată a fost mult mai mare odată ce clasa negustorilor (Bazaari) s-a alăturat demonstrațiilor. Aceasta are un rol istoric, politic, social, și economic în Iran, însăși revoluția islamică fiind construită în jurul unei relații de colaborare între establishment-ul clerical și negustorii din bazar care a oferit noului regim legitimitate în societate și resurse financiare.
În al treilea rând, din punct de vedere geografic, ultima rundă de proteste a început la periferie, în provinciile din vestul Iranului și s-au răspândit apoi cu o viteză copleșitoare în marile orașe și în capitala Teheran.
Mișcările de stradă au debutat în zone strategice precum cele din apropierea graniței cu Irakul unde este amplasată infrastructură militară de importanță deosebită pentru regim.
Nu în ultimul rând, răspunsul brutal al regimului este fără precedent. Peste 5.000 de oameni au fost uciși, conform estimărilor Human Rights Activists News Agency (HRANA), care a declarat că investighează încă peste 9.000 de decese.
Regimul este într-o criză profundă de legitimitate în rândul populației, iar violența nemaivăzută nu face decât să accentueze această ruptură dintre stat și societate.
Opiniile oamenilor sunt extrem de diverse, de la continuarea regimului și susținerea Ayatollahului Ali Khamenei, la reîntoarcerea la monarhie și chiar instaurarea la putere a lui Reza Pahlavi, fiul ultimului șah, momentan în exil în Statele Unite.
Nu există la momentul actual o unitate națională referitoare la un proiect de viitor pentru Iran.
Există, desigur, o serie de nemulțumiri comune, precum situația economică, corupția, ineficiența instituțiilor și așa mai departe, însă deocamdată lipsește o viziune acceptată la scară largă despre cum ar trebui să arate Iranul într-o posibilă eră post-Khamenei.
„Pentru populația tânără, narațiunea republicii islamice nu mai funcționează”
– Știm că problemele economice în Iran sunt mari, că regimul a fost deja zguduit de mai multe runde de proteste în ultimii ani. Dar cât de slăbit este regimul acum? Inclusiv din punct de vedere al susținerii populare.
– Regimul de la Teheran este acum probabil în cea mai slăbită formă de la instaurarea sa în 1979.
Conform unor estimări, circa 80% din populație consideră sistemul ca fiind ilegitim, iar dintre cei 20% este incert câți ar fi dispuși să-și dea viața pentru ca Ali Khamenei să rămână la putere.
Mai mult decât atât, războiul cu Israelul, în care au intervenit și SUA, de anul trecut a distrus un pilon foarte important pentru supraviețuirea și legitimitatea regimului: cel al securității.
În momentul de față, mesajul pe care acesta îl transmite populației este că este incapabil să furnizeze securitate, o economie funcțională care să ofere un nivel decent de trai, soluții pentru poluarea care a dus la moartea prematură a zeci de mii de oameni într-un singur an, sau pentru criza de apă potabilă cu care se confruntă capitala.
În aceste condiții, putem spune că legitimitatea regimului este grav afectată.
Totodată, populația Iranului este una foarte tânără care are puține sau chiar nicio amintire referitoare la revoluția islamică altele decât cele transmise prin poveștile părinților sau bunicilor.
Pentru această populație, narațiunea republicii islamice nu mai funcționează, iar aceasta nu își dorește să trăiască pentru tot restul vieții ei sub autoritarismul unor indivizi care prioritizează ideologia în detrimentul bunăstării populației.
Violența cu care s-a manifestat în timpul ultimelor proteste nu va putea fi utilizată la infinit și nici nu va putea să substituie buna guvernare a țării. Demonstrații anti-regim vor mai exista, iar în forma actuală regimul de la Teheran nu va supraviețui pentru mult timp.
Cum îl văd iranienii pe Trump?
– Cât de dornici ar fi iranienii de pe stradă ca Trump să fi intervenit cu lovituri militare în sprijinul lor?
– Cu siguranță o parte dintre protestatari și-ar fi dorit să vadă o intervenție militară americană care să ducă la înlăturarea prin forță a regimului.
Am văzut oameni extrem de dezamăgiți când au realizat că spusele lui Donald Trump („help is on the way”) nu s-au materializat și unii chiar l-au acuzat că este responsabil de moartea protestatarilor uciși de forțele de securitate iraniene pentru că aceștia au ieșit în stradă la îndemnul său, convinși că SUA îi vor sprijini, un îndemn, în opinia mea iresponsabil, repetat, de asemenea, și de Reza Pahlavi, în ciuda informațiilor care veneau din Iran și care indicau un număr uriaș de morți și un răspuns extrem de violent al regimului.
Conform rezultatelor unui sondaj din 2024, referitor la atitudinea iranienilor cu privire la relațiile externe ale statului, 67% dintre respondenți s-au declarat în favoarea normalizării relațiilor dintre Iran și SUA, în special cei din medii urbane.
Situația însă se schimbă fundamental atunci când vine vorba de Israel, același procent opunându-se normalizării relațiilor.
Dacă acest sondaj reflectă cu adevărat viziunile populației, atunci vorbim de peste 60 de milioane de iranieni cu o poziție pro-americană.
Însă populația iraniană nu este naivă, are o conștiință istorică dezvoltată, și înțelege foarte bine modul în care Occidentul, în general, și SUA, în particular, s-au poziționat referitor la Iran de-a lungul ultimelor decenii printr-o serie de acțiuni care rareori au avut în vedere interesele populației.
Astfel, nu cred că acei iranieni care așteptau intervenția lui Trump îl văd pe acesta prin lentilele unor promisiuni referitoare la democrație, ci mai degrabă ca un lider gata să sprijine efectiv, fizic, valul de proteste împotriva regimului dincolo de retorică lipsită de substanță.
„Atât puterile regionale, cât și cele globale au preferat un Iran autoritar, dar relativ stabil”
– O lovitură militară americană nu a avut loc, încă, din diferite motive. Experții au avertizat că efectul asupra regimului ar fi fost incert. Și s-au exprimat inclusiv îngrijorări privind alternativele mai radicale ce ar putea apărea în cazul în care liderul suprem Ali Khamenei ar fi răsturnat. De ce este regimul atât de greu de înlăturat și de fapt ce ar însemna înlăturarea regimului, în opinia ta?
– Regimul de la Teheran și-a consolidat puterea de-a lungul timpului printr-o serie de acțiuni pe plan extern și intern care i-au asigurat, cel puțin până acum, supraviețuirea și i-au dezvoltat reziliența.
Pe de-o parte, Iranul a sprijinit în ultimele decenii o serie de actori non-statali în regiune, precum Hezbollah, Hamas, Jihadul Islamic Palestinian, și Ansar Allah în Yemen, care au reprezentat o primă linie de descurajare împotriva unor atacuri militare occidentale sau israeliene.
Mai mult decât atât, regimul de la Tehran s-a poziționat drept susținătorul suprem al cauzei palestiniene pe care a instrumentalizat-o pentru a decredibiliza la nivel regional statele vecine, caracterizându-le drept corupte și subordonate intereselor americane.
Pe de altă parte, pe plan intern, regimul a demarat un proces de militarizare internă, în special după alegerea lui Mahmoud Ahmadinejad drept președinte în 2005 și 2009, în ultimul caz printr-un proces electoral considerat de o bună parte din populație drept fraudulos, în care rolul Corpului Gardienilor Revoluției (CGR) în politica internă a crescut exponențial, iar instituțiile birocratice au fost populate cu angajați proveniți din rândul organizației, loiali regimului.
CGR a început să joace un rol extrem de important și în economia țării, organizația fiind implicată în proiecte în diferite domenii precum infrastructură, energie, și agricultură.
De asemenea, orice mișcare de protest a fost catalogată drept amenințare la adresa securității naționale și tratată ca atare.
Nu în ultimul rând, resursele naturale deținute de Iran au determinat puterile occidentale să se abțină de la o intervenție militară.
Iranul este a treia țară la nivel global când vine vorba de resurse de petrol, iar poziționarea sa geografică îi oferă posibilitatea de a perturba sau chiar întrerupe traficul maritim prin Strâmtoarea Ormuz, tranzitată zilnic de aproximativ 20-30% din consumul global de petrol.
În aceste condiții, atât puterile regionale cât și cele globale au preferat un Iran autoritar, dar relativ stabil.
„Simpla eliminare a liderilor printr-o intervenție militară ar produce un haos fără precedent”
Urmările înlăturării regimului de la Teheran depind de modul în care aceasta se produce și cine sunt actorii principali. Există diferite scenarii, de la o tranziție pașnică a puterii, la eliminarea liderilor prin intervenții militare, înlăturarea regimului și instalarea unui alt lider, sau continuitatea regimului.
În primul scenariu, Aytollahul Ali Khamenei ar accepta să predea puterea absolută, posibil unor lideri ai Corpului Gardienilor Revoluției făcându-se astfel tranziție spre un regim militarizat în care ideologia revoluției islamice ar conta mai puțin decât pragmatismul și interesul național.
O astfel de situație nu garantează automat stoparea protestelor, în timp ce reforma sistemului rămâne incertă.
Simpla eliminare a liderilor printr-o intervenție militară americană și/sau israeliană ar produce un haos fără precedent și ar lăsa o țară cu peste 90 de milioane de oameni, cu resurse naturale imense, cu o poziție geografică deosebit de importantă, și cu o diversitate semnificativă, complet neguvernată.
Acest scenariu ar avea consecințe grave asupra întregii regiuni – de la cele de natură economică la cele referitoare la un posibil val de refugiați cu care se vor confrunta țările vecine.
În plus, dată fiind experiența Occidentului în regiune, este puțin probabil ca o astfel de acțiune să pună Iranul pe o traiectorie pozitivă.
Înlăturarea regimului actual și instalarea la putere în Iran a unui lider pro-occidental s-ar bucura de foarte puțină legitimitate în rândul populației, iar un personaj precum Reza Pahlavi, complet deconectat de situația internă din Iran, este foarte puțin probabil să aibă capacitatea și înțelegerea pentru a guverna eficient o țară aflată în șoc.
În final, continuitatea regimului este un alt scenariu însă așa cum am spus și mai sus, acesta nu poate continua să existe în forma actuală.
În mod normal, aș spune că proiectul republicii islamice are nevoie de o serie de reforme fundamentale care să răspundă nemulțumirilor populației nu dogmei. Însă este foarte posibil ca momentul în care populația să accepte reforme să fi trecut, iar aceasta să ceară acum o schimbare sistemică.
„Poziția aliaților americani din Golful Persic e în primul rând motivată de nevoia păstrării unui Iran izolat la nivel global”
– Statele arabe, inclusiv rivali ai Iranului, par să fi ales precauția, sfătuind și SUA să fie precaute. Care a fost interesul lor?
– Într-adevăr, mai multe state din Golful Persic au anunțat că nu vor permite ca bazele militare de pe teritoriile lor să fie folosite pentru lovituri asupra Iranului, inclusiv Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită și au sfătuit SUA să aleagă o cale de dezescaladare rapidă a situației.
Aș spune, totuși, că poziționarea lor provine mai degrabă din nevoia de protejare a propriilor interese decât din pură precauție.
Am văzut în ultimii ani o serie de acțiuni diplomatice menite să repare relațiile dintre Iran și vecinii săi arabi din Golf. Un astfel de exemplu este reluarea relațiilor normale dintre Riad și Teheran, cu implicarea Chinei, o inițiativă cu potențial uriaș atât pentru economiile celor două state cât și pentru întreaga regiune, în special în zone afectate de conflicte în care sunt implicate ambele țări, în tabere opuse, precum Yemen.
Un alt exemplu este dezvoltarea rapidă a South Pars/North Dome, zona cu cele mai mari zăcăminte de gaze naturale din lume, deținută în comun de Iran și Qatar.
În același timp, aceste inițiative pot funcționa atât timp cât actualul regim este la conducere în Teheran.
Însă, pe de-o parte, un Iran complet reintegrat în economia globală și competitiv pe piețele de energie, ar reprezenta un pericol pentru Riad sau Doha. Pe de altă parte, o lovitură americană riscă să arunce țara în haos și să distrugă aceste exemple de cooperare de pe urma cărora beneficiază țările din Golf.
Astfel, cred că poziția aliaților americani din Golful Persic este în primul rând motivată de nevoia păstrării unui Iran izolat la nivel global, dar deschis cooperării la nivel regional.
Un Iran liber ar fi un Iran care alterează balanța de putere regională pe care o cunoaștem în prezent, astfel că un regim autoritar stabil poate fi de preferat în detrimentul incertitudinii în care Iranul se debarasează de regimul actual și își revendică influența economică și culturală în regiune.
Desigur, trebuie menționat și că instabilitatea în Iran ar produce unde de șoc în întreaga regiune, inclusiv prin generarea unui flux de migranți cu care state precum Arabia Saudită sau Qatar ar trebui să se confrunte.
„Israelul a avut poziționări divergente cu privire la protestele din Iran și posibilitatea unei intervenții americane”
– Cum vedeți poziționarea Israelului pe tema unei intervenții americane? Am avut mai multe informații de acolo – cum că premierul Netanyahu ar fi intervenit pe lângă Trump pentru a tempera lucrurile, dar și cum că alte voci din Israel regretă ratarea unui moment bun pentru eliminarea lui Khamenei.
– Israelul a avut poziționări divergente cu privire la protestele din Iran și posibilitatea unei intervenții americane.
Pe de-o parte, liderii israelieni sprijină, în principiu, ideea unei acțiuni a SUA pentru a susține mișcarea de protest însă, în practică, oficialii și-au sfătuit omologii de la Washington să amâne o intervenție militară, argumentând că este puțin probabil ca regimul să cadă în acest moment și considerând că ar fi mai eficient să acorde mai mult timp protestatarilor.
Mai mult decât atât, cei care s-au poziționat în această tabără consideră că o lovitură israeliană la momentul nepotrivit ar submina demonstrațiile și ar întări narațiunile anti-Israel și anti-SUA ale regimului de la Teheran.
De cealaltă parte, un grup de generali în retragere ai armatei israeliene au susținut că Israelul ar trebui să profite de acest moment și să dea o lovitură decisivă regimului iranian susținând că o astfel de acțiune nu este doar o chestiune ce ține de afacerile interne ale Iranului, ci una vitală pentru securitatea națională a Israelului.
Poziția oficială rămâne, deocamdată, împotriva unei intervenții militare, deși oficialii israelieni consideră că ultimul val de proteste a slăbit considerabil regimul, aducându-l mai aproape de colaps.
În aceste condiții, cred că Israelul va continua să se implice în situația din Iran prin intermediul serviciilor de informații și, eventual, a unor operațiuni cibernetice, poate chiar o serie de asasinate a unor oficiali iranieni, deși, deocamdată, aș spune că e puțin probabil.
Este important de menționat faptul că nici Donald Trump, nici Benjamin Netanyahu nu sunt motivați în această chestiune de o iubire profundă pentru poporul iranian, așa cum, uneori, premierul israelian exprimă în mesaje video către populația din Iran.
Sprijinul necondiționat al SUA pentru acțiunile Israelului în Fâșia Gaza, sprijinul pentru Abd al-Fattah el-Sisi în 2013 după masacrul din Piața Rabaa, Cairo, în care, la ordinul său, forțele de securitate au ucis, conform diferitelor estimări, între 600 și peste 2000 de protestatari care se împotriveau loviturii sale de stat împotriva președintelui ales democratic Mohamed Morsi, și multe alte asemenea exemple fac extrem de puțin credibilă ideea conform căreia SUA sau Israelul, în politica lor externă, au descoperit o îngrijorare principială pentru viețile iranienilor.
Pozițiile americane și israeliene sunt motivate de adversitate, de o luptă continuă împotriva unui rival, caracterizat în cazul Israelului drept amenințare existențială, iar protestele sunt instrumentalizate în cadrul acestei rivalități, populația fiind prinsă între brutalitatea regimului pe plan intern și exploatarea nemulțumirilor sale de către puterile externe.
„Regimul iranian este acum pus în fața unei alegeri istorice”
– Cum anticipați evoluția situației în viitorul apropiat în Iran? Să ne așteptăm la noi proteste? Ce am putea să așteptăm de la regim în următoarea perioadă?
– Depinde foarte mult de modul în care va evolua situația în perioada următoare. Regimul de la Teheran, așa cum este el acum, nu cred că poate supraviețui pe termen mediu și lung. Legitimitatea sa este extrem de scăzută.
Din punctul meu de vedere, proteste vor continua să apară însă întrebarea este cum va răspunde regimul.
Foarte important de urmărit în perioada următoare este măsura în care represiunea violentă a acestui val de proteste va reuși să descurajeze demonstrații anti-regim în viitor.
Mai mult decât atât, trebuie să înțelegem că pentru o bună parte din iranieni, decizia de a participa la proteste nu este doar una morală, ci și una motivată de costurile pe care aceasta le presupune, inclusiv pierderea accesului la beneficiile oferite de sistem, precum educație sau servicii de sănătate.
Mulți iranieni sunt nemulțumiți felul în care performează regimul, nu de regim în sine.
Este foarte posibil ca, în momentul de față, să ne aflăm în punctul în care actualul sistem este atât de detestat de populație încât aceasta nu va mai accepta reforme, ci va cere o schimbare fundamentală care să prioritizeze interesul național și al populației în detrimentul unor convingeri ideologice care nu mai rezonează cu o bună parte dintre iranieni.
De asemenea, consider că este puțin probabil să vedem în perioada următoare o democratizare a conducerii de la Teheran, cu atât mai puțin cu cât SUA au mobilizat un număr semnificativ de tehnică militară în regiune, practic înconjurând Iranul pe plan terestru și maritim, aparent fiind pregătite pentru o confruntare armată.
Regimul iranian este acum pus în fața unei alegeri istorice.
Fie alege să continue în direcția autoritarismului continuând să desfășoare masacre împotriva oricui i se împotrivește, lucru care mai devreme sau mai târziu va atrage o intervenție militară externă, și să se îndrepte înspre un regim de tipul Coreea de Nord, fie inițiază o tranziție pașnică a puterii către o situație relativ incertă în care există un număr de posibili succesori, printre care o serie de lideri ai Corpului Gardienilor Revoluției sau chiar Reza Pahlavi.
„Un simptom al lipsei unui proiect politic articulat din interiorul Iranului”
Însă, referitor la aspectul mișcării de protest, este absolut crucial felul în care „strada” se organizează.
Simpla exprimare a furiei și a nemulțumirilor la adresa performanței regimului, prin sloganuri și scandări în stradă, nu duce, în sine, la schimbare.
Mișcarea de protest trebuie în primul rând să se organizeze în jurul unei viziuni clare de viitor care să exprime doleanțele acceptate de comun acord de diferitele segmente ale societății în loc să reprezinte un grup de milioane de oameni cu opinii divergente referitoare la modul în care Iranul ar trebui guvernat și de către cine și care, în final, devin victimele unor masacre comise de regim.
Faptul că Reza Pahlavi, un individ complet deconectat de nevoile populației iraniene, este atât de vehiculat drept posibil lider al Iranului este un simptom al lipsei unui proiect politic articulat din interior.
INTERVIURILE HotNews.ro