Cum călătorește un fotograf român în jurul lumii fără avion, doar cu un rucsac în spate și câteva măsuri simple de siguranță: „Important e să rămâi cu pașaportul și cu niște bani”

Eduard Vînătoru (35 de ani) este fotograf și, pe 12 ianuarie, a plecat din București, din Gara de Nord, într-o călătorie de patru luni în jurul lumii, fără avion. Se deplasează cu trenul, autocarul și transport local, iar pentru distanțele dintre continente a ales nave de pasageri. După aproape o lună de călătorie, se află în Uzbekistan. Până aici, a trecut prin Turcia, Iran și Turkmenistan – locuri despre care spune că arată diferit atunci când le vezi din tren sau de pe stradă, nu din știri.

Fotograful face acest traseu împreună cu alți patru oameni, însă nu au plecat toți în același timp și nici nu au mers permanent împreună. „Suntem un grup de cinci persoane. Unii au plecat mai devreme, pe 9 ianuarie. Eu am plecat pe 12, din Gara de Nord. Trei au intrat în Iran mai devreme, eu am mai stat trei zile în Turcia. Ne-am întâlnit pe traseu”, explică el. 

În momentul discuției cu reporterul HotNews, Eduard se afla în Uzbekistan. Direcția a fost stabilită de la început – spre est, însă traseul concret s-a ajustat din mers, în funcție de vize, granițe și situația politică din regiune.

Primele deplasări au fost făcute integral cu trenul, inclusiv plecarea din România. Eduard a pornit din Gara de Nord, iar primele zile au însemnat traversarea României și a Bulgariei, apoi intrarea în Turcia. A ajuns mai întâi în Istanbul, apoi a mers mai departe spre Ankara, unde a stat câteva zile. De acolo, ritmul s-a schimbat, iar distanțele au devenit mai greu de gestionat, mai ales din cauza trenurilor.

Numele lui Hagi

„Am mers cu trenul până la Tatvan, apoi cu autocarul până la Van, aproape de granița cu Iranul. Din Van am luat trenul spre Teheran. Fiecare segment avea 20-25 de ore și n-am prins cușetă”, povestește Eduard. 

Ca să poată dormi, și-a cumpărat două locuri: „Mi-am luat două locuri, ca să pot să mă întind”. Spune că, după primele drumuri foarte lungi, percepția timpului se schimbă: „Dacă un tren de 27 de ore întârzie două ore, nu mai contează”.

În Van, oraș din estul Turciei, unde a ajuns înainte de a intra în Iran, un copil care vindea mandarine dintr-o remorcuță l-a întrebat de unde este – „din Iran sau din Rusia?”. Când Eduard i-a răspuns că e din România, copilul a părut nedumerit. „Hagi. Galatasaray”, a continuat fotograful. 

Eduard spune că genul acesta de reacție se repetă des: oamenii se luminează când aud numele lui Hagi și devin imediat mai deschiși și mai prietenoși. 

Loteria la cușetă

Pe parcursul călătoriei, Eduard documentează drumul și online. Și-a creat pagini de Facebook și Instagram, sub numele „Cercul în jurul lumii”, unde postează atunci când are internet și puțin timp liber. Sunt, de regulă, videoclipuri scurte din trenuri, din orașele prin care trece sau fotografii făcute pe drum – fără un ritm constant, pentru că accesul la internet diferă mult de la o țară la alta.

Pe traseul din Turcia, Eduard a mers cu Vangölü Express, trenul care face legătura între Ankara și Tatvan, un drum de aproximativ 27 de ore. Trenul are inclusiv vagon restaurant. Spune că se aștepta ca experiența „să fie greu de dus”, mai ales pentru că nu a prins cușetă, dar că drumul a fost mai suportabil decât anticipase. 

„Mă așteptam să fie nasol”, povestește el. Compară experiența cu drumuri mult mai scurte făcute anterior în România și spune că, în cazul trenurilor care merg atât de mult, „contează dacă sunt gândite pentru durata asta”.

Aici, un bilet fără cușetă costă, în funcție de momentul achiziției, între aproximativ 12 și 18 euro (circa 60-90 de lei), în timp ce un loc la cușetă ajunge la 50-55 de euro (aproximativ 260-290 de lei), pentru o singură direcție.

Unsprezece zile prin Iran

Următoarea etapă a călătoriei a fost Iranul. Eduard a intrat în țară cu trenul, pe ruta dintre Van, în estul Turciei, și Teheran, într-o perioadă în care situația era tensionată, iar accesul turiștilor era limitat din cauza protestelor din ultimele luni. 

Eduard spune că știa înainte de intrare că nu va avea acces la Internet și că a încercat să-și pregătească familia pentru asta. „I-am anunțat pe ai mei să stea liniștiți. Știam că nu o să am Internet și nu o să-i pot suna”, povestește el. A ajuns în țară cu trenul, la cușetă, iar drumul a durat aproximativ 22 de ore. 

Eduard nu a intrat în țară în același timp cu ceilalți membri ai grupului, ci câteva zile mai târziu. „Trei dintre ei au intrat mai devreme, eu am mai stat trei zile în Turcia și apoi am intrat și eu”, spune el. 

La graniță, lucrurile au fost mult mai simple decât își imaginase. „La controlul de frontieră, funcționarul s-a uitat câteva secunde la pașaport, apoi la mine, și mi-a făcut semn să trec. Atât”, povestește Eduard. Se aștepta la controale mai amănunțite, mai ales în contextul politic despre care citise înainte de plecare, dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.

Călătorii cu taxiul la 2 lei

Prima oprire a fost în Teheran, unde a stat o singură noapte, apoi a plecat mai departe. Traseul a continuat spre Isfahan și Yazd, în centrul Iranului, apoi spre Mashhad, în estul țării. Spune că transportul a fost simplu și foarte accesibil ca preț. „Mergeam cu taxiul 20-30 de minute și plăteam cam doi lei”, povestește el. 

Chiar și drumurile mai lungi rămâneau ieftine: „Dacă mergeam 40 de minute, plăteam sub un euro”.

Pe tot parcursul șederii a fost însoțit de un ghid local, o condiție necesară pentru a putea călători în această perioadă. Spune că ghidul era prezent constant și atent la detalii. „

Știa multe despre România și ne ajuta cu orice aveam nevoie.” Inclusiv dimineața devreme, când Eduard voia să iasă la fotografiat: „Dacă voiam să ies la răsărit, venea cu mine.”

„Scoteau Google Translate și îmi scriau «Welcome to Iran»”

Înainte de ieșirea din Iran, a petrecut o noapte într-o localitate mică, aproape de graniță, într-o casă foarte modestă. „Am dormit într-o casă dărăpănată, fără căldură, cu toate hainele pe noi și cu șapte pături”, povestește Eduard. Spune că a fost una dintre puținele nopți cu adevărat grele din punct de vedere practic pe tot traseul din Iran.

În orașele prin care a trecut, adaugă, nu a observat proteste sau tensiuni vizibile. „Am fost în patru-cinci orașe și nu am văzut nimic din ce se vede la televizor. Totul a fost calm.” Singura interacțiune cu autoritățile a fost una scurtă, în trafic. „Ne-au oprit o singură dată. Eram cu ghidul, le-a spus că suntem turiști și ne-au lăsat să plecăm.”

Cel mai mult i-au rămas în minte întâlnirile cu oamenii obișnuiți. „Nu m-am simțit deloc în pericol”, spune Eduard. Mulți dintre cei pe care i-a întâlnit încercau să comunice, chiar dacă nu vorbeau engleză, folosind telefonul. „Scoteau Google Translate și îmi scriau «Welcome to Iran». Atât.” În total, Eduard a petrecut aproximativ 11 zile în Iran. 

Turkmenistan și capitala albă 

După ieșirea din Iran, Eduard a intrat în Turkmenistan, o țară în care deplasarea turiștilor este strict organizată. Spune că „nu poți circula liber, ci doar pe un traseu stabilit dinainte, însoțit permanent de ghid și șofer”. Documentele sunt verificate des, nu doar la frontieră, ci și pe parcursul drumului.

Prima oprire a fost în Aşgabat. Vizita în capitală a fost una scurtă și bine controlată. Mașina oprea din loc în loc, pentru câteva minute, în fața unor clădiri oficiale și pe bulevarde largi, după care traseul continua. Eduard spune că orașul l-a surprins prin lipsa de viață: în timpul petrecut în centru, nu a văzut aproape pe nimeni pe stradă. 

„Clădirile sunt mari, uniforme, construite din marmură albă, dar multe par nefolosite”, iar orașul i-a lăsat impresia unui spațiu gândit mai degrabă pentru a fi privit decât pentru a fi locuit. „E un oraș fantomă”, spune el. 

Poarta Iadului

Din capitală, drumul a continuat spre deșert, către craterul de la Darvaza, cunoscut și sub numele de „Poarta Iadului”. 

Grupul a ajuns acolo seara și a dormit în iurte, aproape de crater. Darvaza arde de peste 50 de ani, în urma unui accident industrial din perioada sovietică, iar focul este vizibil de la distanță.

Despre drumul prin deșert, spune că a fost „lung și lent”. La un moment dat, foarte devreme dimineața, șoferul a oprit mașina pe marginea drumului pentru rugăciune. Eduard spune că momentul l-a surprins mai ales prin condițiile meteo: era frig și erau urme de zăpadă în deșert, un contrast la care nu se aștepta.

Despre ghizii locali spune că, departe de punctele de control, erau mult mai relaxați în discuții. „Ghizii sunt foarte deschiși la minte”, povestește el, explicând că tonul se schimba imediat ce treceau de zonele supravegheate. 

 Întrebat de ce a plecat într-o astfel de călătorie, Eduard spune că nu a fost vorba de un „un scop foarte concret”. 

„M-am gândit că viața e scurtă și că, dacă nu faci lucrurile la timp, ajungi să nu le mai faci deloc”, spune el. Ideea a pornit dintr-o postare pe Facebook, iar grupul, compus din cinci persoane, s-a format treptat. Nu toți au plecat în același timp și nici nu au mers mereu împreună.

Ce are în rucsac

Întrebat ce măsuri de siguranță și-a luat înainte de plecare, fotograful spune că nu a plecat cu frică, dar nici fără să se gândească la situații neprevăzute. 

În rucsac nu are obiecte speciale, dar a ales soluții simple pentru documente și bani. Folosește un buzunar antifurt, purtat pe sub haine, în care ține permanent pașaportul, bani cash și unul sau două carduri. 

„Asta stă pe noi tot timpul, o dăm jos doar când facem duș”, explică el.

În plus, are o curea cu compartimente ascunse, unde păstrează o rezervă de bani. Spune că ideea nu e să eviți orice risc, ci să te asiguri că, în orice situație, rămâi cu strictul necesar ca să poți merge mai departe. 

„Important e să rămâi cu pașaportul și cu niște bani, ca să te poți deplasa”, spune Eduard.

Legat de siguranță, spune că nu a plecat cu griji. „Nu am anxietăți legate de siguranță”, explică el, și adaugă că preferă să se adapteze din mers și să fie atent la context, mai degrabă decât să trăiască drumul cu frică.

Nici la capitolul bani nu vorbește despre ceva exagerat. 

„Surprinzător, nu e foarte costisitor, să știi”, spune Eduard. „Cazările sunt simple, transportul e ales mai degrabă pentru preț decât pentru confort, iar multe cheltuieli se diluează când sunt împărțite, asta ajută mult.”

Până unde duce drumul

Dacă merge totul conform planului, cel mai îndepărtat punct al călătoriei va fi Australia.

Din Uzbekistan drumul continuă spre est. Eduard și cei cu care mai călătorește vor merge prin Kîrgîzstan și China, apoi mai departe prin Asia de Sud-Est – Laos, Thailanda, Malaezia, Singapore și Indonezia. 

Din zona Timorului, urmează una dintre cele mai complicate etape: traversarea spre Australia, fără avion, cu nave de marfă sau alte variante disponibile la momentul respectiv.

Din Australia, traseul continuă pe apă, cu o traversare lungă a Pacificului, până în Statele Unite. Urmează câteva opriri scurte în orașe precum Los Angeles, Las Vegas și Chicago, înainte de a ajunge în New York. De acolo, întoarcerea spre Europa se face tot pe mare, cu o traversare a Atlanticului.

La final, cercul ar urma să se închidă acolo de unde a început totul, în Gara de Nord – patru luni mai târziu, fără avion, dar cu multe trenuri, drumuri lungi și pauze scurte.