La 20 de ani, Ioana și-a găsit mama biologică pe Facebook. „De ziua ei, i-am trimis poze cu mine și un mesaj”
La 20 de ani, simțind că o bucată importantă din puzzle-ul trecutului ei lipsește, Ioana a pornit pe urma părinților biologici. A făcut-o din curiozitate, după ce a simțit că toată furia și supărarea pentru faptul că au părăsit-o s-au topit, scrie site-ul Totuldespremame.
Ioana (Janka) Szántó locuiește în Sfântu Gheorghe și lucrează la Direcția de Protecție a Copilului Covasna. O parte dintre copiii de care se ocupă au avut același start în viață ca al ei: au fost abandonați. Și pentru că știe cât de important este pentru ei să primească șansa de a avea o familie, a decis să-și spună propria poveste și să-i încurajeze astfel pe cei care ezită în privința adopției. Ioana a fost abandonată la naștere în maternitatea din Timișoara și adoptată la 5 luni de o familie din Sfântu Gheorghe. La 20 de ani, simțind că o bucată importantă din puzzle-ul trecutului ei lipsește, a pornit pe urma părinților biologici. A făcut-o din curiozitate, după ce a simțit că toată furia și supărarea pentru faptul că au părăsit-o s-au topit.
„Cred că este important ca oamenii să cunoască experiențele reale ale copiilor adoptați, dar și ale celor care adoptă, pentru a demistifica acest proces și pentru a încuraja mai mulți oameni să ia în considerare adopția”, ne-a scris Ioana, rugându-ne să-i publicăm povestea. „Dacă am da voce experiențelor noastre, viitorii părinți și copiii care așteaptă adopția ar putea înțelege că nu trebuie să le fie rușine. Că nu e nimic în neregulă cu ei, ci pur și simplu așa este viața.
În rândurile de mai jos, publicăm povestea Ioanei Szántó, așa cum a fost scrisă de ea:
„Părinții mei și-au dorit să adopte o fetiță, iar pentru că în județul Covasna nu au găsit, au ajuns, prin intermediul unei fundații, la Timișoara, unde mă aflam eu. Aveam 5 luni când m-au luat acasă. Eram foarte mică și foarte bolnavă, însă ei m-au vindecat atât fizic, cât și sufletește. Demersurile au început în primăvara anului 1998, iar în octombrie 1998 eram acasă. Așadar, nu a trebuit să aștepte ani de zile. Au petrecut o săptămână la Timișoara, iar în acest timp m-au vizitat de câteva ori la orfelinat, s-au ocupat de mine, m-au hrănit, m-au schimbat și au petrecut timp cu mine. Ulterior, timp de doi ani, a avut loc urmărirea: au venit reprezentanți de la Protecția Copilului care, periodic, au evaluat evoluția mea și starea mea psihică, pentru că era important să fiu bine, să fiu într-un loc bun.
Lebăda din Rățușca cea urâtă
Am știut de mică faptul că sunt adoptată. Ca să-mi fie mai ușor să-mi accept situația, părinții îmi spuneau frecvent povestea Rățușca cea urâtă. Metaforic, eu eram lebăda care s-a amestecat printre rațe și, deși a trebuit să-și găsească loc într-un alt cuib, a primit nu doar o casă, ci un adevărat cămin, o adevărată familie. «Tu ești a noastră și vei rămâne a noastră pentru totdeauna» – această frază, pe care părinții mei o repetau în legătură cu povestea, m-a ajutat să trec peste multe dificultăți și gânduri chinuitoare, mi-a oferit siguranță.
Părinții mei nu au ascuns faptul că sunt adoptată, s-a știut acest lucru atât la grădiniță, cât și la școală. Dacă, uneori, aveam probleme comportamentale la școală, profesorii erau tentați să explice că motivul era că sunt adoptată. Un lucru greșit! Faptul că cineva este adoptat nu înseamnă că va fi diferit, mai ciudat, mai zgomotos sau mai greu de gestionat; cele două nu sunt corelate. Natura umană și personalitatea se formează dintr-o combinație de influențe ereditare și de mediu: mi-am moștenit temperamentul de la părinții mei biologici, dar educația a fost cea care m-a îndrumat în viață. Aici am crescut, aici am învățat să înțeleg și să interpretez lumea.
Citește continuarea pe Totuldespremame.