Sari direct la conținut

Alegeri prezidențiale în Moldova: populism, victorie ghicită în ouă și minciuni produse în laboratoarele lui Putin

HotNews.ro
Vladimir Putin, Foto: Alexei Druzhinin / TASS / Profimedia
Vladimir Putin, Foto: Alexei Druzhinin / TASS / Profimedia

Cetățenii Republicii Moldova își vor alege președintele pe 1 noiembrie. Actualul președinte filo-rus, Igor Dodon, speră că va obține un nou mandat în urma confruntării cu o opoziție fracționată, formată din pro-europeni, partizani ai unirii cu România și exponenți ai categoriei de oameni de afaceri/infractori/politicieni din spațiul ex-sovietic.

Rusia arată un interes destul de mare pentru alegeri, iar o serie de narațiuni false publicate de presa de la Chișinău caută să acrediteze ideea că Occidentul este și mai interesat – atât de interesat încât pregătește o revoluție colorată.

Care-i miza președinției Moldovei?

Igor Dodon. FOTO via Profimedia Images

Teoretic, președintele Republicii Moldova nu are cine știe ce puteri. În mare, atribuțiile lui, statuate în articolele 85 – 88 ale Constituției Republicii Moldova, sunt similare cu cele ale președintelui României: este comandantul suprem al armatei, poate dizolva Parlamentul în anumite condiții, încheie tratate internaționale în numele țării, face anumite numiri – dar pentru cele mai multe dintre acestea doar validează propunerile care îi sunt înaintate – are dreptul de a se adresa legislativului cu privire la problemele națiunii, poate convoca referendumuri, decorează, grațiază etc.

Puterea executivă este la guvern, iar cea legislativă la Parlament. Chiar și atribuțiile pe care președintele le are pot fi limitate, după cum s-a văzut în perioada în care Igor Dodon a arătat o opoziție publică față de guvernul controlat de oligarhul Vladimir Plahotniuc: Curtea Constituțională a Republicii Moldova (dominată, și ea, de oamenii lui Plahotniuc) a emis o hotărâre prin care președintele era suspendat din funcție de fiecare dată când refuza să își exercite atribuțiile; în practică, hotărârea s-a tradus printr-un șir de suspendări de scurtă durată ale lui Dodon, exact cât era nevoie ca președintele interimar să promulge actele respinse de șeful oficial al statului.

Atribuțiile oficiale nu sunt, însă, singurele care contează. Într-o țară obsedată de ideea liderului puternic, președintele – șeful nominal al statului – este, ca regulă, cel mai important și mai puternic exponent și deținător al puterii. Această regulă este valabilă pentru primii trei președinți ai Republicii Moldova, Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Vladimir Voronin.

Ultimul nu avea nici măcar legitimitatea dată de alegerile directe, fiind ales de Parlament, însă era, prin intermediul Partidului Comuniștilor pe care îl controla și al guvernului care nu îi ieșea din cuvânt, liderul incontestabil al Republicii Moldova. După Voronin au fost o serie de președinți slabi care, ca și Voronin, fuseseră aleși de legislativ dar, spre deosebire de liderul comunist, nu se puteau baza pe o majoritate parlamentară și un guvern loial.

Puterea reală în stat a fost deținută inițial de premierul Vlad Filat, iar ulterior de Vladimir Plahotniuc. Igor Dodon, primul președinte ales prin vot direct după o perioadă de aproape 20 de ani, a început să acumuleze cu adevărat putere doar după răsturnarea regimului Plahotniuc, când și-a impus oamenii la conducerea unor instituții-cheie ca Serviciul de Informații și Securitate (SIS), Serviciul de Protecție și Pază de Stat (SPPS), Direcția Națională Anticorupție și Curtea Constituțională.

Inițial, socialiștii lui Dodon au coabitat cu alianța pro-europeană care o votase premier pe Maia Sandu, dar această coaliție împotriva firii a durat numai 5 luni, până în noiembrie 2019, când s-a rupt, pe marginea unei dispute cu privire la procurorul-general, și a fost numit un guvern de așa-numiți tehnocrați populat, de fapt, tot de oamenii lui Igor Dodon.

Controlul instituțiilor de forță și al guvernului nu este, însă, suficient, așa că Igor Dodon nu a reușit, cel puțin până acum, să dea aceeași impresie de forță ca și unii dintre predecesorii săi. Poate că această percepție este legată de cariera sa politică, aflată întotdeauna în umbra cuiva mai puternic.

Dodon a intrat în politica mare în timpul regimului Voronin, ca ministru al economiei și viceprim-ministru. După ce l-a abandonat pe Voronin, care l-a numit “trădător”, a fost sprijinit să devină președinte de mass-media lui Plahotniuc, iar oligarhul i-ar fi dat bani cu sacoșa, după cum par să probeze înregistrări apărute atunci când cei doi au intrat în conflict.

Dincolo de Voronin și Plahotniuc, în spatele lui Dodon a stat Moscova, dar nu ca partener ci mai degrabă ca patron; legăturile au fost probate de o investigație publicată recent de RISE Moldova, însă unele informații erau demult cunoscute la Chișinău. Investigația a fost intitulată „Kremlinovici leaks”, după un nume pe care chiar Dodon și l-ar fi ales. Kremlinovici e doar un alias mai recent, întrucât politicianul a mai primit, în trecut, unele porecle nu tocmai măgulitoare, care contribuie și ele la subminarea imaginii de lider puternic. Cu toate acestea, Igor Dodon intră ca favorit în alegeri, unde speră să obțină un nou mandat de președinte.

Cine sunt și ce promit candidații?

Maia Sandu alături de cancelarul german Angela Merkel, în 2019. FOTO via Profimedia

Opt candidați s-au înscris, anul acesta, în cursa pentru fotoliul președintelui. Este un amestec eterogen ce reflectă/reprezintă diferitele forțe din viața politică moldovenească: filoruși, pro-europeni, adepți ai unirii cu România, foști – sau, ca să folosesc un termen din engleză care mi se pare mai adecvat, “political has-beens” – și categoria aceea de oameni de afaceri cu probleme penale și ambiții politice atât de comuni în fostul spațiu sovietic.

Igor Dodon are o platformă electorală bazată pe 7 piloni în care promite marea cu sarea – dezvoltarea urbană și rurală, investiții în infrastructură, politică socială, propuneri în medicină și educație, adică nimic legat de atribuțiile prezidențiale. La astea se adaugă promisiuni populiste privind reducerea numărului de deputați din Parlament și o politică externă echilibrată și cu rușii, și cu UE.

Pilonul 4 e despre apărarea și consolidarea statalității (dar niciodată, pentru nimic în lume, nu o să fie auzit Dodon spunând că pericolul cu privire la statalitate vine din Transnistria, unde Rusia are forțe care, practic, sunt de ocupație), iar cel de-al 7-lea îl agață pe președinte de povestea cu păstrarea valorilor creștine și tradiționale.

Igor Dodon s-a arătat convins că va câștiga alegerile din primul tur mai ales după ce victoria i-a fost ghicită în ouă de o femeie din Etulia, “Nadejda Nikiticina, o pensionară, care a lucrat în tinerețe în colhozul din această localitate”.

Principala amenințare pentru Igor Dodon și, probabil, contracandidata sa în turul doi (cum s-a întâmplat, de altfel, și în urmă cu 4 ani) este pro-europeana Maia Sandu. În 2016, Maia Sandu a fost sprijinită de o alianță de formațiuni pro-europene care, însă, nu mai există. Motorul alianței era format din Partidul Acțiune și Solidaritate al Maiei Sandu și Platforma Demnitate de Adevăr condusă de Andrei Năstase, care anul acesta candidează, și el, la președinție și este nemulțumit că Sandu nu s-a retras în favoarea sa.

Tensiunile dintre Maia Sandu și Andrei Năstase nu reprezintă o noutate, dar sunt șanse destul de mari ca, dacă unul dintre ei va ajunge în turul doi, cel de-al doilea să îl sprijine. În ceea ce privește programele electorale ale celor doi, la fel ca și în cazul lui Dodon, există multe promisiuni care țin mai degrabă de atribuțiile executivului și ale legislativului decât de cele ale președintelui – Maia Sandu chiar spune, în cel mai pur stil populist, că va mări pensiile și va asigura miliarde pentru dezvoltarea rurală – în condițiile în care, și dacă vor câștiga alegerile, formațiunile care îi propun nu au o majoritate parlamentară care să le susțină proiectele.

Tot din tabăra celor care au susținut-o acum 4 ani pe Maia Sandu este și candidatul reprezentant al curentului “has-beens”, Tudor Deliu. Acesta e susținut de Partidul Liberal Democrat, condus de fostul premier, Vlad Filat, care a revenit recent în fruntea partidului după o perioadă de patru ani petrecută în închisoare (se pare că în condiții nu prea bune) pentru corupție; Vlad Filat a afirmat întotdeauna că a fost o victimă a rivalului său politic, Vladimir Plahotniuc care, într-adevăr, a avut o influență semnificativă în justiție.

Filat și PLDM au fost, la un moment dat, în fruntea curentului reformist și pro-european din Republica Moldova – Maia Sandu, de pildă, care este în prezent figura cea mai importantă a acestui curent, a devenit cunoscută ca ministru al Educației în guvernul Filat. În prezent, însă, Filat și liberal democrații săi sunt puțin relevanți în politica moldovenească, așa că e puțin probabil ca Tudor Deliu să producă vreo surpriză.

Dorin Chirtoacă și Octavian Țîcu merg pe palierul unionist, însă acesta se află de ceva timp într-o criză destul de serioasă. Nici măcar moldovenii care și-ar dori unirea cu România (și aceștia sunt departe de a forma o majoritate) nu se mai regăsesc în partidele unioniste, care la ultimele alegeri parlamentare și locale, de anul trecut, au înregistrat scoruri dezastruoase.

Chiar dacă o parte dintre formațiunile respective au făcut un bloc comun care îl susține pe fostul primar liberal al Chișinăului, Dorin Chirtoacă, nu s-a putut ajunge și la o înțelegere cu Octavian Țîcu. Cei doi politicieni au fost pe punctul să se încaiere la propriu anul trecut, într-un studio de televiziune, însă în campania actuală au avut măcar puterea să glumească, într-o dezbatere televizată, pe seama incidentului.

Renato Usatîi, primarul filo-rus și filo-sovietic al orașului Bălți este, probabil, cel mai controversat personaj implicat în cursa electorală. De-a lungul timpului s-a spus despre el că ar fi fost implicat într-un atac de tipic raider(care în fostul spațiu sovietic înseamnă furt) asupra unei bănci, ar fi ordonat cel puțin un asasinat, ar fi avut legături cu succesorul KGB-ului, FSB etc.

Tot în acea zonă a spectrului politic se află și candidata Partidului Șor, Violeta Ivanov. Fondatorul partidului, Ilan Șor, e un oligarh fugit din țară, unde este căutat pentru implicarea în celebru furt al miliardului, când o sumă uriașă s-a evaporat din sistemul bancar al Republicii Moldova.

Ce minciuni s-au spus în campanie?

Vladimir Putin într-o teleconferință cu Igor Dodon. FOTO via Profimedia

Pe 19 octombrie, șeful serviciului de informații externe al Rusiei (SVR), Serghei Narîșkin, a afirmat că Statele Unite pregătesc o “revoluție colorată” în Republica Moldova, cu ajutorul ONG-urilor și al mass-media, iar experții americani sunt deja în drum spre Chișinău. Declarația a fost amplificată de presa rusă, începând cu TASS (știrea a fost preluată și de ambasada Rusiei la București), iar de acolo a ajuns în presa internațională.

Narîșkin nu a venit cu nimic nou; tot ceea ce a făcut a fost să dea greutate și vizibilitate internațională unei narațiuni care era deja vehiculată în spațiul mediatic de peste Prut cu mici variațiuni (de exemplu revoluția colorată e pregătită de UE, nu de SUA): dacă Igor Dodon câștigă un nou mandat, opoziția îl va acuza de fraudă.

Narațiunea a fost lansată în contextul în care la Chișinău au fost exprimate îngrijorări că la alegeri va fi repetat votul cu autobuzul din Transnistria, o enclavă aflată ferm în orbita Moscovei.

Campaniile de fake-news, dezinformările și narațiunile false au intrat în cotidian de câțiva ani buni și au tendința să se amplifice în preajma evenimentelor electorale. De cele mai multe ori Rusia își aduce aportul la aceste campanii din fostul spațiu sovietic și din unele state occidentale. Dezinformările nu-s o noutate nici în Republica Moldova – în 2016, de pildă, când actorii principali ai prezidențialelor au fost tot Igor Dodon și Maia Sandu, aceasta din urmă a fost ținta mai multor dezinformări care vizau, printre altele, o imaginară intenție de a aduce zeci de mii de migranți în țară sau sexualitatea sa.

Și actuala campanie electorală este marcată de numeroase narațiuni false promovate în principal de presa pro-Dodon și de partizani ai președintelui. Un colectiv de jurnaliști de la Chișinău și de la București, din care fac și eu parte, monitorizează narațiunile false care apar în această perioadă presa de limba română și cea de limba rusă de la Chișinău.

Proiectul Demagog a început în precampanie, pe 21 septembrie, iar echipa noastră a descoperit și demontat de atunci zeci de narațiuni false (vezi, de pildă, ediția din 28 octombrie a Buletinului de Chișinău).

Iată câteva din aceste narațiuni: Străinul imperialist (România, UE, SUA) caută să îi facă rău Republicii Moldova, să o destabilizeze și să-i submineze suveranitatea (cu ajutorul consilierilor străini, ambasadelor, societății civile, presei independente, “trădătorilor” etc.); Occidentul vrea doar să exploateze Republica Moldova și nu îi oferă nimic; Republica Moldova și poporul său fac parte din “lumea rusă”; Rusia este singurul prieten și cel mai important partener comercial al Moldovei; opoziția de la Chișinău este vândută străinătății și reprezintă interesele lobbyului LGBT; Igor Dodon este unicul politician capabil să apere “statalitatea” Republicii Moldova și să asigure stabilitatea; Dodon și socialiștii săi sunt adevărații reformiști, care implementează acordurile cu UE, în timp ce Maia Sandu și alți lideri ai opoziției sunt falși democrați care, de fapt, nu cred în valorile europene și ale statului de drept.

Majoritatea acestor narațiuni nici măcar nu au fost inventate în Moldova sau pentru Moldova: au apărut în laboratoarele Kremlinului și sunt adaptate de la un caz la altul. Faptul că, pentru Federația Rusă, Republica Moldova încă reprezintă o zonă de interes este probat și de intervențiile tot mai dese ale unor analiști și oficiali ruși. În fond, nu sunt foarte multe teme despre care să vorbească și analiști citați de Sputnik, și ministrul de externe Serghei Lavrov, și șeful spionilor, Serghei Narîșkin, și chiar Vladimir Vladimirovici Putin.

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro