Prima înlăturare a unui bust al lui Octavian Goga după modificarea legii este, pentru Alexandru Florian, începutul unei schimbări care trebuie dusă până la capăt. Directorul Institutului „Elie Wiesel” explică de ce legea interzice omagierea publică a politicianului antisemit, dar nu şi studierea poetului în şcoli.
Puteți deveni membru al HotNews Premium, dacă doriți să sprijiniți jurnalismul independent și -să nu ne ferim de cuvinte- dacă doriți susțineți o presă europeană.
HotNews a discutat cu Alexandru Florian despre motivul pentru care Goga poate rămâne în manuale, dar nu pe soclu, şi despre riscul ca eliminarea monumentelor să-i radicalizeze chiar pe cei pe care legea încearcă să-i convingă.
Alexandru Florian este directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” din 2012.
Alexandru Florian, Foto: Arhiva personala
„Goga s-a întâlnit cu Hitler. A fost un antidemocrat”
HotNews: Domnule Alexandru Florian, credeți că din Octavian Goga mai rămâne ceva legitim de admirat după ce îi sunt condamnate antisemitismul și activitatea politică? Alexandru Florian: Rămâne activitatea culturală, în special cea literar-poetică, pentru că cea jurnalistică este antidemocratică, având în vedere articolele pe care le-a scris în special după Primul Război Mondial și până în 1938, când a decedat. Octavian Goga este astăzi în manualele de limba română.
Conform modificărilor legislative din urmă cu un an, Oordonţa 31/2002, modificată în 2025, spune clar la articolul 12, că se interzice denumirea sau menținerea denumirilor de străzi, spații publice, instituții etc. a liderilor partidelor fasciste, legionare etc. Din punctul ăsta de vedere, Octavian Goga a fost lider de partid fascist în România. El a avut svastica drept siglă de partid. Astfel, numele „Octavian Goga” nu-și află locul pe spațiul memoriei publice.
Legea nu este discutabilă; trebuie acceptată și înfăptuită. Asta este structura statului de drept. Dacă nu se respectă acest mecanism, toată realitatea se năruie.
Explicaţia e că orice memorie afișată pe spațiul public, sub forma unei denumiri instituționale, fie că-i publică, fie că-i privată – adică fie că-i ONG, fie că-i instituție publică –, orice bust pus pe spațiul public, orice nume de stradă şamd. presupune că cetăţenii care trec prin locul acela, vor vedea, de exemplu: Biblioteca „Octavian Goga”, Strada Octavian Goga, Şcoala Octavian Goga. Fiind pe spaţiul public, înseamnă că lui i se promovează memoria drept o persoană care, cât a trăit, a făcut ceva bun, care trebuie să rămână. Memoria publică are rolul să te inspire şi să-ţi fie model.
– Vi se pare OK ca cineva să spună că respinge antisemitismul lui Octavian Goga, dar că îi place poezia lui? – Adică să ai o perspectivă critică asupra persoanei publice Octavian Goga. Că el a fost și om politic, și om de cultură. Orice perspectivă critică este binevenită pentru cunoaștere. Cred că e OK, dar aceasta nu poate fi o justificare sau un argument pentru a-i fi promovată memoria pe spaţiul public.
Ce a făcut când bustul a fost montat
– Bustul lui Octavian Goga de la Iaşi a fost montat în 2021, iar anul acesta a fost înlăturat. Atunci când a fost montat, Institutul „Elie Wiesel” n-a cerut eliminarea lui. – Am avut atunci un dialog cu Primăria. Contextul e Octavian Goga are o mulţime de denumiri publice în ţară, de la şcoli, străzi, biblioteci, busturi. În cazul celui de la Iaşi, luminiţa verde a fost aprinsă mai întâi de mass-media, care au semnalat montarea lui, în 2021. Cu ocazia asta, au spus şi cine a fost Octavian Goga. Conform legii de atunci, nu exista vreun impediment pentru montarea lui. Era doar o chestiune de mental colectiv, de valorile pe care vrei să le promovezi.
Cum să expui, în 2021, o persoană care, din punct de vedere politic, a fost un lider antidemocrat, antisemit, care s-a întâlnit cu Adolf Hitler şi cu Alfred Rosenberg, ideologul Partidului Naţional Socialist din Germania, care a împărtășit ideologia fascistă a lui Mussolini?
La această întrebare publică, Primăria n-a ştiut cum să reacţioneze. Primarul a găsit apoi o soluţie de compromis: a pus o placă pe lateralul soclului, cu o exprimare nefericită: „Din păcate….”. Pe placa centrală a soclului fiind trei citate laudative de la alţi scriitori despre impactul şi semnificaţia creaţiei sale poetice. În cele din urmă, anul acesta a fost înlăturat.
„Ţine de maturitatea clasei politice”
– Oraşul Viena a păstrat monumentul fostului primar Karl Lueger, cunoscut pentru antisemitismul său politic, dar l-a înclinat cu 3,5 grade și i-a adăugat o contextualizare istorică, probabil tot o placă. Potrivit municipalităţii, l-a transformat din monument în loc de avertizare şi dezbatere. „Îndepărtarea sau chiar ştergerea trecutului contrazice înţelegerea noastră asupra memoriei şi face imposibilă reflecţia critică”. Dumneavoastră sunteţi de acord cu genul acesta de abordare? –Eu nu sunt adeptul acestei opțiuni. Îi pot spune nici fierbinte, nici rece, ci călduţă. Sunt mai degrabă adeptul unei reglementări bazate pe o legislaţie clară.
Din punctul ăsta de vedere, legislaţia din România e clară şi nu permite asemenea nuanţe. Dar ea nu e prima de acest tip şi nu a fost inventată de România. Este şi în alte ţări din Europa în care fascismul sau nazismul au fost la putere şi au produs efecte devastatoare. Deşi mişcările astea nu s-au terminat odată cu al Doilea Război Mondial – se vorbea despre mişcări neonaziste, neofasciste –, grupurile respective au avut un impact social minim. Dar ţările şi-au luat o măsură de prevenţie: am trăit odată ce am trăit, democraţia nu a putut să oprească aceste mişcări extrem de radicale, care au generat genocid. Şi, ca să nu mai ajungem acolo, ne asumăm o legislaţie.
În Spania, după căderea regimului franchist, s-a votat de către Parlamentul spaniol o lege care să realizeze o împăcare cu trecutul fascist al ţării (în 1977, n.r.). În altă lege (din 2007, n.r.) se menționează clar soarta monumentelor publice din perioada franchismului. Franco a fost înmormântat într-un mausoleu, cu rolul de a-i promova memoria, iar rămăşiţele lui Franco au fost eliminat la 12 ani de la adoptarea legii. Este un proces de lungă durată, care ţine de maturitatea clasei politice, a instituţiilor, a societăţii.
Alt exemplu: în 2015, Consiliul Local al unei comunităţi din Spania a demarat o procedură de a demola un spaţiu memorial pentru Mişcarea Legionară, unde în fiecare an se întruneau urmaşi şi membrii ai extremei drepte. Ţineau mesaje, slujbe, veneau şi din România. A durat 11 ani, iar piedica cea mai mare a fost că era pe un teren privat.
În 2026, spaţiul memoriei publice în România referitor la Holocaust este un spaţiu contradictoriu. Există o memorie publică ce promovează memoria victimelor şi are caracter educativ şi există şi un spaţiu memorial care promovează memoria unor persoane condamnate pentru crime de război, a liderilor de extremă dreapta. Acest spaţiu din urmă se restrânge din ce în ce mai mult, dar nu a dispărut.
„Mi se par grave aceste mesaje ale intelectualilor publici”
– Remarcaţi că acest spaţiu se restrânge, cel mai recent raport publicat de Institut constată atitudinile antisemite sunt mai răspândite. Poate exista o corelaţie? Poate oamenii nu cunosc faptele lui Octavian Goga, percep că li se ia cultura naţională şi devin mai radicali. Cum măsurați succesul Institutului? Prin numărul busturilor îndepărtate sau al străzilor redenumite sau prin scăderea atitudinilor antisemite din societate? – Cred că este firească starea de nemulţumire, supărarea populației. Am ajuns într-un moment al societăţii româneşti când vedem că unii nu mai au dreptul la publicitate, să fie promovaţi ca super-eroi pe spaţiul public, pentru că persoanele respective nu au fost aşa cum credeam noi că sunt.
În acelaşi timp, în societatea românească se întâmplă ceva foarte interesant. Au apărut multe reacţii de susţinere a percepției pozitive a lui Octavian Goga şi foarte puţine analize sau articole cu caracter critic, care să dezvăluie toate aspectele vieţii sale publice. Şi care să-i facă să înţeleagă pe oameni de ce este nociv să-i promovăm memoria. Mi se par grave mesajele care vin din zona intelectualilor publici, în care îi scuză trecutul politic lui Octavian Goga.
Pe de altă parte, unde e lege nu-i tocmeală. Nu e Legea lui Silviu Vexler, nici a Institutului, nici a mea. Este o lege votată de o majoritate parlamentară. În acelaşi timp, vreau să fie clar: pe Octavian Goga poţi să-l citeşti la şcoală, la bibliotecă, nu va dispărea de niciunde. Nu vor dispărea cărţile cu Octavian Goga, nu este o cenzură faţă de opera sa intelectuală.
Noi nu ne evaluăm activitatea în funcţie de câte nume de străzi au mai dispărut sau în funcţie de câte statui s-au mai scos de pe spaţiul public. Avem o activitate de monitorizare, în urma căreia am publicat acest raport, edităm cărţi şi reviste în urma cercetării multidisciplinare a istoriei recente a României. Cel mai recent volum e „1941. Gropi comune în pădurea Vulturi”, publicat la 85 de ani de la Pogromul de la Iaşi, pe baza unor cercetări arheologice, istorice şi criminalistice. Avem şi activităţi culturale educative, piese de teatru, tabere de pictură sau producere de instalaţii artistice, facem evenimente culturale.
Memoria publică nu e subiectul nostru principal, dar îl urmărim şi ne interesează – e prevăzut ca atare în Strategia națională de Combatere a Antisemitismului și a Rasismului pe 2024-2027. Dar cred că e o temă importantă pentru a consolida conştiinţa civică. Cultura civică democratică se construieşte, şi prin educaţie, iar noi suntem interesaţi să oferim sprijin.
