INTERVIU. O cunoscută psihoterapeută vorbește despre „părinții care dau vina pe școală, școala pe părinți, dar să vedem cum arată ograda proprie”

Psiholog și psihoterapeut de sorginte psihanalitică, Ioana Scoruș a publicat recent, la editura Humanitas, volumul „Drumul spre sine”, care reunește reflecții despre procesul terapeutic și despre întâlnirea cu propriile vulnerabilități, pornind din experiența sa vastă acumulată în cabinet.

Ioana Scoruș a mai publicat tot la Humanitas și „Nu copilul e de vină. Pentru o contraetică a părintelui care știe tot”, în care terapeuta schițează imaginea unei societăți aflate în continuă schimbare, pornind din experiența acumulată din lucrul alături de copii, adolescenți și părinții lor.

HotNews: – Ce a declanșat nevoia de a scrie „Drumul spre sine” în acest moment al practicii și vieții dumneavoastră profesionale?
Ioana Scoruș: – Sunt trei lucruri care și-au dat concursul. Pe de-o parte, începusem să-mi arunc gândurile într-un fișier fără vreo intenție anume, căci nu-mi era clar ce anume vreau să fac cu ceea ce se aduna. Până am îndrăznit să-i trimit câteva fragmente domnului Liiceanu, cu speranța că-și va arunca un ochi pentru a-mi spune dacă merită să continui. Reacția domniei sale s-a constituit în resortul care m-a făcut să iau în serios micile mele notații, spunându-mi că genul acesta „e cel mai rodnic și autentic scris” și care, adunându-se, devine „o hartă a minții în mers”. 

Pe de altă parte, mă aflam la momentul lansării „Nu copilul e de vină. Pentru o contraetică a părintelui care știe tot”, eram turată, cum s-ar spune, dar și obosită de sprintul final al cărții, așa încât voiam altceva, voiam să mă simt liberă să pun pe hârtie tot ce-mi trece prin minte, fără constrângerea unei teme. Așa încât am tot aruncat gânduri în acel fișier și, vreme de doi ani, s-au tot strâns. Un al treilea lucru hotărâtor a fost o întâlnire avută în cabinet, pe care am descris-o în debutul cărții, care a schimbat în mine ceva fundamental, anume poziția mea internă în raport nu doar cu pacienții mei, ci și cu mine însămi. Aș spune că „Drumul spre sine” e rodul combinației între aceste trei întâmplări.

„O altă formă de îndepărtare de sine este fuga: în muncă, în distracții, în alcool, în mâncare”

– Care sunt cele mai frecvente forme de „îndepărtare de sine” pe care le vedeți la pacienți în cabinet? Vremurile pe care le trăim astăzi sunt cumva mai pline de obiceiuri, „tentații” sau capcane care ne îndepărtează de sine?
– Cel mai frecvent întâlnesc ceea ce se numește funcționarea pe Sine fals, o mască pe care cel mai ades nici purtătorul ei nu știe că o poartă. E ca o a doua piele care o apără pe cea dintâi, nevoită să apeleze la un mecanism, așa încât persoana să nu mai fie rănită. Sursa funcționării pe Sine fals e undeva, demult, în copilăria primară, nu e o alegere conștientă, ci o nevoie de a pune la adăpost bietul sine autentic trecut, prin neșansă, printr-un mediu de familie care nu l-a putut proteja suficient de bine. E o metodă de supraviețuire a sinelui autentic, dacă vreți.

O altă formă de îndepărtare de sine este fuga: în muncă, în distracții, în alcool, în mâncare, în dulciuri, în grupuri organizate, în substanțe, în shopping, în jocuri, în excursii, drumeții, călătorii mai mult sau mai puțin exotice etc.

E vorba despre incapacitatea/neputința multora dintre noi de a sta cu sine, de a-și suporta singurătatea, iar când spun asta nu mă refer la a fi singur pe lume, ci la a putea sta când și când cu tine însuți în acel dialog interior care presupune a te lua drept obiect al privirii tale, a te scruta, chestiona, analiza, înțelege. 

Senzația de a sta cu tine este, pentru foarte mulți, terifiantă, așa încât nevoia e de a o lua în direcția contrară, acolo unde îi întâlnește pe alții sau măcar ceva cu care să se poată amăgi. Prețul e mare, căci cei care fug de ei nu se vor afla niciodată în ceea ce sunt cu adevărat. O risipă de viață, cum ar veni.

Și da, lumea noastră oferă continuu promisiuni de plăceri nesfârșite cărora îți e dificil să te sustragi. Multe sunt lipsite de orice valoare, au menirea doar să umple timpul, să-l facă să treacă plăcut, căci principiul plăcerii e cel care ne stăpânește. La sfârșit ne vom trezi goi pe dinăuntru, însă ce bine ne vom fi distrat!

Când propria viață ajunge să fie locuită de un străin

– Dacă ar fi să rezumați într-o idee centrală: ce pierde omul contemporan cel mai des din contactul cu sine?
– Pe sine însuși. Propria-i ființă, propria-i viață rămân locuite de un străin al cărui chip nu ajunge să i-l afle, în timp ce crede că îl cunoaște mai bine ca nimeni altcineva. E greu să explici în cuvinte simple goliciunea locuirii de sine, faptul că suntem locuiți și trăiți de străinătatea din noi, faptul că suntem în contact doar cu exterioritatea, cu falsul, cu masca, faptul că majoritatea nu ajunge să se privească niciodată în oglinda interioară, că nu află niciodată cine e cu adevărat cel dinăuntru, care tot el este.

 Părinții dau vina pe școală, școala pe părinți, iar „copilul e victimă sigură”

– Înainte de „Drumul spre sine” ați publicat „Nu copilul e de vină”. Ce ați vrut să corectați, în primul rând, în mentalitatea publică?
– Am încercat să arăt părinților că dacă e să fie neapărat cineva vinovat pentru modul în care e/devine copilul lor, ultimul om care poate fi acuzat este tocmai copilul, căci dintre el și adult, copilul e cel slab, lipsit de discernământ și fără posibilitatea să decidă pentru sine. Avem, ca popor, carențe enorme de educație psihologică de bază, așa încât, iată, în secolul XXI fiind, încă mai credem că defectul e la copil, că se naște gata leneș sau obraznic, alintat sau mai știu eu cum și nici o clipă nu realizează că problemele de care se plâng sunt consecințele mediului familial. 

Prin urmare, am încercat, prin exemple întâlnite în cabinet, să explic cum anume pot lua naștere problemele copilului și ce ar fi bine ca părinții să încerce să facă, de la început, pentru a evita apariția acestora, cu care să nu se mai descurce pe măsură ce copilul crește.

Am încercat să arăt că niciun copil nu vine gata construit pe lume altfel decât biologic și că cei care îl cresc sunt cei care, efectiv, îl plămădesc în forma pe care copilul ajunge să o ia. Însă părinții dau vina pe școală, școala pe părinți și, câtă vreme nimeni nu vrea să privească în ograda sa și să-și facă ordine în ea, copilul e singura victimă sigură.

– În practică, cât de des vedeți situația în care copilul este „țap ispășitor” pentru tensiuni familiale mai vechi?
– Întotdeauna. Invariabil, copilul e victima. Și e firesc să fie așa, căci doar el e cel mic. Dar să nu uităm că orice părinte a fost, la rândul lui, un copil neputincios, devenit între timp părintele copilului său neputincios. Un soi de traumă (acest cuvânt abuzat până când a fost golit de conținut) pe care o dăm mai departe în mod inconștient, repetând, de cele mai multe ori, ceea ce am văzut și învățat acasă.

Suntem într-o repetiție nesfârșită, căci profund inconștientă, a propriului trecut, pe care îl reduplicăm până la sfârșit, perpetuând aceeași nefericire.

Părinții, „mai anxioși, mai nesiguri, mai confuzi”

– Cum s-a schimbat profilul emoțional al copiilor și adolescenților în ultimii 10–15 ani?
– Veți spune că sunt fatalistă dacă răspund dramatic, așa încât voi spune că semnificativ. Și asta pentru că profilul emoțional al părinților s-a schimbat: sunt mai anxioși, mai nesiguri, mai confuzi, aflați ori într-o stare de hipervigilență care interpretează în exces totul, ori într-o paradoxală stare de neglijare care încearcă să înlocuiască prezența lor prin obiecte-cadou. 

Copiii cresc pe device-uri încă de foarte mici, iar acestea produc un soi de scurtcircuitare a minții lor aflată în formare, deci structura le este afectată dintru început. Joaca, la oraș cel puțin, aproape că a dispărut, înlocuită fiind cu „activitățile”, care sunt orice altceva doar joacă nu, prin urmare nici nu pot produce consecințele sănătoase pe care doar joaca cu ceilalți copii le conferă. 

Părinții de azi vor hiperperformanță, dacă se poate de la început, așa încât de pe la doi ani copiii sunt duși la diferite activități care promit dobândirea unei mulțimi de caracteristici minunate: dezvoltarea inteligenței emoționale, empatiei, creativității etc.

„Poți minți, oferind contra cost iluzia unei deveniri miraculoase”

Trăim într-o lume a rețetelor în trei pași, a drumului scurt care minte părintele că abilitățile pot fi dobândite în acest fel. Nu există drum scurt pentru procese care necesită dintotdeauna ani lungi, un mediu și un cadru aparte, dar poți minți, oferind contra cost iluzia unei deveniri miraculoase care, desigur, iluzie rămâne chiar după ani și ani de participare la astfel de activități costisitoare financiar.

Copiii nu mai învață să fie împreună cu familia sau cu alți copii pentru că a fi împreună, azi, înseamnă cel mult a sta în aceeași încăpere, fiecare cu tableta sau cu telefonul lui. Oamenii nu se mai privesc în ochi, nu mai dialoghează, nu (se) mai împărtășesc, nu mai creează sens, ci doar consumă un timp gol, care mimează comunitatea. 

Adolescența este și așa o vârstă a rupturilor, a reconfigurării, a îndepărtării emoționale de părinți, cu atât mai accentuate au devenit acestea azi, când prăpastia firească dintre generații tinde să devină înstrăinare. Premisele sunt așezate de la început, în copilăria mică, atunci când grija în exces a părintelui și hipercontrolul au construit deja în copil un model greșit. Adolescența e vârsta la care acestea vor începe să fie decontate. 

Despre ideea că îți poți alege genul

Nu în cele din urmă, mai vin peste copil și sminteli precum discursul oficial conform căruia omul își poate alege genul, fiind un construct social. Fals, nu e un construct social, înainte de orice, nu e o alegere personală, ci urmarea funcționării părinților în rolurile de gen și a persoanelor semnificative care au făcut parte din viața copilului, cei cu care și lângă care a crescut. 

E urmarea dinamicii inconștiente dintre ele, nicidecum o alegere liberă care să țină cont de dorința copilului devenit adolescent și mai apoi adult. Psihologic vorbind, acest lucru este extrem de bine studiat și cunoscut și este un atac la adresa integrității psihice, acela al unei lumi care învață tânărul că în viața asta poate fi ce alege să fie.   

„Pledez ferm pentru niciun contact cu ecranele, cât mai multă vreme”

– Ecranele sunt adesea demonizate. Din perspectiva dumneavoastră, care este diferența între o utilizare benefică și dependență?
– Nu știu ce înseamnă utilizare benefică, câtă vreme utilizarea scoate copilul din contactul cu semenii și din realitatea obiectivă, plasându-l în cea virtuală, care bombardează mintea cu stimuli pe care nici mintea adultă nu îi poate prelucra, cu atât mai puțin cea fragilă a copilului. 

Așa încât pledez ferm pentru niciun contact cu ecranele, cât mai multă vreme. Tocmai plăcerea conferită de utilizarea device-ului creează dependență, căci dependența nu e de obiect, ci de senzație. Așa cum folosirea substanțelor (drogurilor) falsifică realitatea, conferă plăcere și produce dependență, așa și device-ul. Îl văd extrem de folositor pentru multe lucruri, dar pentru că am ajuns cu toții dependenți de telefon, e clar că aduce în viețile noastre și mult rău și la fel de clar e că nu știm să separăm binele de rău.

„O drastică sărăcire a vocabularului” la copii și adolescenți

– Ce efecte vedeți cel mai des în cabinet în legătură cu social media: anxietate, atenție fragmentată, dificultăți relaționale?
– Dacă vorbim despre copil și adolescent, ce văd în primul rând este o drastică sărăcire a vocabularului și lipsa sau diminuarea capacității de a tolera lipsa device-ului. Văd incapacitatea de a vorbi în fraze coerente, văd un discurs prost construit, care se și fracturează la un moment dat, ca și cum ar surveni o mică stare de catalepsie lucidă. Văd că enunțarea lucrurilor simple devine dificilă, văd cum înțelegerea nu e formată sau se diminuează. Văd amestecul limbilor și din ce în ce mai des lapsusul. Copiii și mai ales adolescenții efectiv nu cunosc cuvinte simple în limba română, dar le cunosc echivalentul englezesc. Învățarea limbii materne are efect structurant asupra minții. 

Există studii temeinice făcute până la invazia tehnologiei, asupra copiilor născuți în străinătate din părinți emigranți, iar ele arată că generația cea mai afectată, psihologic vorbind, nu este cea a emigrantului, ci a copilului născut într-o cultură străină, nevoit să amestece de mic cele două limbi în care crește. Cam asta fac și device-urile, amestecă limbile și introduc confuzie, neajutând structurării sănătoase. 

Apoi, în loc să văd diminuarea gândirii magice pe măsură ce copilul devine adult, văd accentuarea ei, căci a fi adult nu înseamnă obligatoriu a fi matur(izat). Faptul că tehnologia oferă multe dintre cele care ieri păreau SF-uri ajută mult menținerii unui copil nerealist în mulți dintre adulți, care ajunge să viseze cu ochii deschiși lucruri care, totuși, țin de SF. Văd, pe scurt spus, cum tehnologia devine zeul care știe și poate orice. Or firesc e ca doar copilul mic să idealizeze, crezând, de exemplu, că tata e un erou care poate totul. Azi, și adultul crede asta, doar că tatăl omnipotent a devenit device-ul.

„Ruptura apare în momentul în care copilul e bombardat cu jucăriile care înlocuiesc părintele și pe ceilalți copii”

– Unde credeți că se rupe cel mai des legătura dintre părinte și copil în era digitală?
– De multe ori legătura nici nu mai are timp să se formeze și să se întărească, ea e afectată foarte devreme, de exemplu prin alegerea mamelor de a se întoarce cât mai devreme la serviciu. Nu știu ce alte țări mai oferă posibilitatea ca mama să stea acasă pentru a-și crește pruncul vreme de doi ani, ceea ce e aur curat, primii doi ani de viață fiind baza creșterii sănătoase a copilului, la care mămicile de la noi renunță de bunăvoie. 

Asta și pentru că nimeni nu le învață că nimeni nu o poate înlocui pe mamă suficient de bine. A îngriji și supraveghea un copil sunt acțiuni de altă natură decât a-l îngriji și crește psihologic, iar asta nu poate fi înlocuit și lasă urme adânci și veșnice în copil nu doar emoțional, ci ca structură de personalitate. Apoi, ruptura apare în momentul în care copilul e bombardat cu jucăriile care înlocuiesc părintele și pe ceilalți copii, după care vine vremea smartphone-ului. Un lung șir de îndepărtări, de rupturi.

Despre folosirea smartphone-ului: „Nu ai dreptul moral să-i pretinzi copilului tău să nu facă ceea ce tu însuți faci sub ochii lui”

– Există o „igienă digitală” realistă pentru familii sau vorbim mai degrabă de idealuri greu de atins?
– Bietul părinte nu are cum să se sustragă epocii în care trăiește, așa încât se crede presat să-i pună copilului în mână device-ul, crezând că dacă nu îi dă acces la el va rămâne în urma celorlalți copii, ceea ce e fals. În igienă aș vedea un set de reguli simple, dar care să fie îndeplinite de toți membrii familiei, de exemplu: în spațiul casei, nimeni nu folosește telefonul. 

Dar primul care ar încălca regula ar fi chiar părintele. Or, nu ai dreptul moral să-i pretinzi copilului tău să nu facă ceea ce tu însuți faci sub ochii lui. Așa cum copilul nu va citi, dacă nu te vede citind. Binele cu forța nu e posibil, el devine posibil doar prin exemplul personal, nu prin  morală și pedeapsă. Nu cuvintele educă în primul rând, ci exemplul dat. Iar exemplul suntem noi. 

„Oamenii sunt mințiți că vor găsi specialiști care să le rezolve problemele emoționale”

– Cum arată astăzi raportarea românilor la mersul la psiholog: s-a schimbat sau încă există suspiciune, teamă nejustificată sau „rușinea de a merge la psiholog”?
– Multe lucruri s-au schimbat față de acum 20 – 25 de ani. Azi, oamenii au mai multă încredere, însă se menține, mai ales la cei născuți înainte de 1989, rușinea stigmatului social, cum că dacă mergi la psiholog înseamnă că ești bolnav psihic. Asta și pentru că educația psihologică nu există, efectiv nu există, așa încât omul confundă flagrant psihologul cu psihiatrul, psihoterapeutul, consilierul, coach-ul, trainer-ul etc. 

Dacă e necesară psihoterapia, omul nu știe că nu e suficient să caute un psiholog sau un psihiatru, ci unul care să dețină un atestat în psihoterapie, fiind singurul care are dreptul legal de a conduce terapii. Mai mult, există o imensă ofertă de servicii care induc ideea că oferă psihoterapie, însă mulți dintre aceștia nu au nici o legătură nici cu psihologia, cu atât mai puțin cu psihoterapia. 

De la retreat-uri de yoga până la constelații familiale și la diverse theta-uri, oamenii sunt mințiți că vor găsi specialiști care să le rezolve problemele emoționale. Ar mai fi cum ar mai fi dacă toate astea doar ar costa mult, trist e că multe sunt capabile să facă mult rău, iar omul venit într-un oarecare echilibru să plece regresat, dacă nu chiar decompensat. Vii să te faci bine și pleci bolnav.

„Există țări în care psihoterapia e decontată de casele de asigurări. La noi, nu”

– Care sunt cele mai mari bariere: rușinea, costul, lipsa educației emoționale sau frica de introspecție?
– Înainte de toate, necunoașterea. Indiferența față de cel pe mâna căruia te dai. Confuzia cu privire la ideea de psihoterapie, la care se adaugă faptul că omul nu știe nimic despre diversele școli de psihoterapie, despre diversele abordări care vizează și se ocupă cu lucruri diferite, pentru că își propun lucruri diferite. Aș adăuga aici ajutorul pe care înșiși acești așa-zis specialiști îl oferă confuziei clientului, și anume că refuză să îi aducă la cunoștință forma de terapie în care deține un atestat, cât mai ales limitele ei. Așa cum nici psihiatrii nu trimit omul la psihoterapeut, care e văzut ca un soi de dușman care le fură clienții.

Nu poți avea pretenția ca printr-o formă de terapie de suprafață să obții rezultate care presupun abordarea profunzimilor, însă oamenii nu știu că a scăpa de frica de avion e de altă natură decât a scăpa de anxietatea generalizată care îți încurcă viața. Frica de introspecție e un factor important, dar arar conștientizat. Mai degrabă, omul o află în cabinet decât înainte de a ajunge în unul. 

Nu în cele din urmă, costul. Există țări în care psihoterapia e decontată de casele de asigurări. La noi, nu. Și cum, pentru a obține rezultate stabile, e nevoie de timp, psihoterapia devine un serviciu costisitor, pe care nu toți și-l permit. Nu pe ultimul loc aș pune așteptările nerealiste care, fiind contrazise de realitate, devin dezamăgire și se transformă în „psihoterapeutul ăla nu e bun”. Da, pentru că nimeni nu ne învață că o psihoterapie nu e a merge, însoțit, pe un câmp cu flori înmiresmate, ci e muncă, trecere prin suferință, travaliu.

„Oamenii au tendința să vadă terapeutul ca pe un soi de magician”

– Ce mituri despre psihoterapie întâlniți cel mai des în cabinet?
– Cel mai puternic mit e acela conform căruia omul crede că e suficient să vină la ședințe și să le plătească, iar restul e treaba terapeutului. Fals. În cabinet se încearcă construirea unei echipe, iar rezultatele vor depinde de munca de echipă, fiecare în dreptul lui, dar și împreună. Niciodată nu poți ști de la început cine e cel din fața ta, dacă are capacitate de colaborare și de a se investi în terapie și altfel decât financiar, dacă deține sau nu capacitate de simbolizare și de elaborare, cu ce mecanisme de apărare funcționează în viața de zi cu zi, dacă are sau nu acces la sine ș.a.m.d. 

Oamenii au tendința să vadă terapeutul ca pe un soi de magician a cărui baghetă fermecată poate face minuni în timp scurt. La modul ideal, ieri. Abia cu timpul află că nu e vorba de magie, că e nevoie să se implice și altfel decât material, că o psihoterapie presupune capacitate de a amâna obținerea unor rezultate vizibile și că, dacă nu poate colabora, nu se va ajunge prea departe. Că o terapie e un demers la fel de serios ca oricare alt lucru serios din viața lui și nu niște întâlniri în care terapeutul devine un părinte protector, care dă dreptate, validează și mângâie pe cap.

„Părinții care au năvălit în grădinițe și școli” și excesele din viața copiilor

– Spuneați că mediul modelează copilul. Dacă extindem ideea: ce spune despre noi ca societate felul în care ne creștem copiii?
– Spune că am rămas la vârsta unui copil de 3 – 5 ani care crede că a crește și educa înseamnă a ști întotdeauna în locul altora ce e mai bine și potrivit pentru copilul meu, a fi intruziv în raport cu spațiul celuilalt (părinții care au năvălit în grădinițe și școli, încercând – și reușind adesea – să-și impună legea), a amenaja continuu un spațiu de exces copilului (exces de jucării, de device-uri, de îmbrăcăminte, bani de buzunar, cursuri și activități etc.), a-l învăța drumul scurt (intervenția, șpaga), a hotărî în locul lui pe ce drum de viață trebuie să o ia, în loc de a-l crește în spiritul autonomiei și independenței, a înlocui dorințele lui cu dorințele mele, tratându-le ca echivalente, a crede că tot timpul îl cunosc mai bine decât ajunge să se cunoască pe sine și multe altele. 

La polul opus, a-l neglija, a-mi înlocui prezența de neînlocuit cu suma bonelor, afterschool-urilor și activităților cu care îi umplu zilele copilului. Sau pur și simplu a uita de el, lăsându-l cu telefonul în mână ore-n șir, zi de zi.

„Ne poziționăm greșit față de copil, considerând că deja îl cunoaștem, că nu e nimic de descoperit”

– Ce valori lipsesc cel mai mult în educația actuală: răbdarea, responsabilitatea, conectarea?
– Aș pleca de la minime cunoștințe de psihologie, căci totul în om și în ceea ce va deveni omul adult pleacă de la datele psihologice, date dar mai ales construite de părinți. Mai apoi, răbdarea, toleranța la trecerea timpului, acel a fi la dispoziția copilului atât cât e necesar în fiecare etapă de dezvoltare, de la nevoia absolută la începutul vieții, etapa de dependență, până la, treptat, separarea lentă, pe măsură ce autonomia crește. Și societatea, și viața ne obligă să ne separăm brusc de copii, fără etape de trecere, or asta lasă urme emoționale veșnice, greu remediabile prin psihoterapie și neremediabile în niciun alt fel. Cât despre conectare, plecăm de la certitudini greșite, și anume că îmi cunosc copilul de la început. 

Copilul e o ființă străină, pe care abia urmează să o cunosc, dacă am curiozitatea de a afla cine e acest copil pe care, e drept, eu l-am adus pe lume, dar care e și un alt cineva. Cum l-aș putea cunoaște, de vreme ce e un străin, la a cărui formare mai și contribui? Deci ne poziționăm greșit față de copil, considerând că deja îl cunoaștem, că nu e nimic de descoperit, iar asta ne ajută, de fapt, să nu ajungem să-l cunoaștem niciodată cu adevărat. Doar curiozitatea față de necunoscutul din celălalt ne poate așeza în dorința și poziția corectă conectării autentice, căci e un act de cunoaștere reciprocă care, la noi, e exclus dintru început.

Prețul meseriei de psihanalist

– După ani de lucru cu suferința altora, cum reușiți să vă păstrați echilibrul interior? Și ce v-a surprins cel mai mult în propria evoluție ca terapeut?
– E un preț costisitor acesta, al meseriei de psihanalist, pe care nu ai cum să-l intuiești de la început, ci abia începi să faci cunoștință cu el. Când constați că te protejezi inconștient nemaivisând, de exemplu, căci mintea ta e plină de proiecțiile pacienților. Sau când te trezești stând ore-n șir cu câte un pacient în minte, elaborând conținuturile unei ședințe – o muncă extratimp, fără de care nu poți fi psihanalist și care nu poate fi tarifată. Sau când visezi visele pacienților, cele pe care ei nu le pot visa – realizez cât de bizar poate părea ce spun eu aici. 

Durerea lor se adună durerii tale existențiale, ești afectat, așa încât ești nevoit să cauți căi de a rămâne în echilibru și funcțional nu doar pentru tine, ci și pentru ei. Personal, scriu, iar ăsta e un mare noroc, faptul că sunt pasionată de scris încă dinainte de a deveni psihanalist. Sau mă plimb seara și în weekend-uri, atunci când orașul e aproape gol. Am nevoie de liniștea străzilor, de respirația naturii, atâta câtă poate fi ea într-un oraș, de sălbătăcia plantelor care au luat în primire casele și curțile caselor abandonate, am nevoie de sunetul pescărușilor sporovăind în văzduhul nesfârșit, de câte un Schubert sau un Chopin, un Beethoven sau un Albinoni, așa cum am nevoie să citesc, să citesc și iar să citesc, dar și să recitesc, de la roman la filozofie, de la poezie la cercetare științifică. 

Și mai ales am nevoie de cei doi – trei oameni de suflet, care alcătuiesc, ca să citez un clasic în viață, „edificiul afectiv al vieții”, fără de care ne-am prăbuși.

Cât despre propria evoluție de terapeut, cel mai mult m-a surprins impactul pe care l-a avut o singură întâlnire, de 90 de minute, cu acel domn cu care debutează ultima mea carte. Ceva devastator. Impactul a fost nu doar la nivelul profesiei mele, ci la nivelul vieții mele. Aș spune, fără teama că aș exagera, că a fost vorba despre o întâlnire ontologică, ce mi-a schimbat definitiv axul existenței. Sincer, nu credeam că așa ceva e posibil, cu toate că citisem despre. Dar totul rămâne simplă teorie, abia experiența o transformă în realitate efectivă.