Profesoară, despre elevii cu handicap și cerințe educaționale speciale: „Nici Dumnezeu nu-i mai poate salva”. ISMB anunță verificări
„Beți mai puțin și duceți copiii la doctor.” „Asta au ajuns școlile, târâie dintr-o clasă în cealaltă pe unii pe care nici Dumnezeu nu-i mai poate salva.” „Toată viața vor trăi din banii oferiți de Certificatul de handicap”. Sunt câteva dintre afirmațiile publicate în ultimele zile pe Facebook de Camelia Miron, profesoară la Colegiul Tehnic „Mihai Bravu” din București, în postări despre copiii cu cerințe educaționale speciale (CES), persoanele cu dizabilități și familiile acestora.
Sunt, la rândul meu, mama unui tânăr cu autism și cerințe educaționale speciale și l-am însoțit la școală pe parcursul anilor de școală. Am avut parte, în acest drum, de sprijin și empatie din partea oamenilor din sistem, iar experiența aceasta mă face să privesc subiectul nu doar ca jurnalist, ci și ca părinte.
Tocmai de aceea, unele dintre afirmațiile făcute despre copiii cu CES și familiile lor mă ating și la nivel personal. Pentru că este vorba despre declarațiile unui cadru didactic, am vrut să aflu cum vede situația instituția care coordonează școlile din București. Am cerut, așadar, un punct de vedere Inspectoratului Școlar al Municipiului București.
Postările au provocat mii de reacții, inclusiv din partea părinților copiilor cu nevoi speciale. Una dintre ele a strâns peste o mie de comentarii. Părinți ai unor copii cu dizabilități sau CES au povestit despre adaptările de care copiii lor au avut nevoie la școală, lipsa sprijinului și despre sentimentul că sunt priviți ca o povară atunci când cer ajutor.
De la critica sistemului, la „pomana tuturor”
În postările Cameliei Miron există și o problemă reală, care merită discutată: școala de masă nu poate răspunde, cu aceleași instrumente, nevoilor tuturor copiilor cu CES.
Tocmai de aceea, există evaluări, niveluri diferite de sprijin, adaptări și, atunci când situația o impune, posibilitatea reorientării școlare.
Profesoara însăși spune că „fiecărui copil îi trebuie altceva” și că trebuie „să le dăm specialistul care se mulează pe necesitățile lor”. Vorbește despre necesitatea reevaluării atunci când școala nu poate asigura sprijinul de care un elev are nevoie și critică situațiile în care notele de trecere nu reflectă competențele reale ale copilului. Sunt teme care pot și trebuie discutate, inclusiv incomod, atunci când vorbim despre felul în care funcționează în realitate incluziunea în școala românească.