Skip to content

„Pericolul nu e o nouă Ialta, ci alunecarea lentă spre prăpastie”. Concluziile analistului Armand Goșu după întâlnirea dintre Xi, Trump și Putin. Ce le-a spus Putin copiilor din Moscova

„Putin cere Washingtonului să-i dea ceea ce armata lui n-a putut lua: restul Donbasului și un cuvânt de spus asupra securității europene”, scrie Armand Goșu, într-o analiză pentru cititorii HotNews, după summitul de la Shenzhen, China. Președinții Xi, Trump și Putin au arătat precum niște monarhi care-și protejează reciproc tronurile de popoarele care ar putea să-i judece, crede analistul.

  • La Shenzhen, Putin nu a primit ce a cerut. „Dar pericolul este alunecarea lentă spre prăpastie: securitatea Ucrainei negociată sub bombardamente, europenii chemați la Moscova, pacea transformată în afacere”.
  • Putin a obținut totuși ceva prețios, spune analistul: Trump crede povestea în care Rusia a acceptat compromisurile americane, iar Kievul și europenii le refuză.
  • Cum a răspuns Europa: Declarația de la Dublin spune că pacea în Ucraina se negociază cu Ucraina, securitatea europeană cu europenii, iar arhitectura continentului abia după încheierea războiului.

La 19 noiembrie, la Kylin Villa din Shenzhen, Xi Jinping, Donald Trump și Vladimir Putin s-au așezat la masă pentru prima dată împreună, pentru o oră și jumătate. În aceeași zi, la Berlin, aproape patruzeci de delegații ale „coaliției celor dispuși” s-au adunat în jurul lui Volodimir Zelenski, în prezența emisarilor lui Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner. 

Ziua de ieri confirmă paradoxul celui de-al cincilea an de război. „Rusia a pierdut anul 2026 pe câmpul de luptă”, spunea Zelenski la Berlin, dar Kremlinul încearcă să obțină la masa negocierilor ceea ce nu poate cuceri cu armele. Disputa decisivă nu s-a purtat însă între Shenzhen și Berlin, ci între Washington și Europa, cu Ucraina la mijloc.

Trilaterala din China n-a avut o agendă fixă, fiecare participant dorea altceva: Putin voia să vorbească despre Ucraina, americanii au refuzat, Trump propunea dialogul despre armele nucleare și despre Iranul, iar Beijingul n-a vrut. 

Nu e Ialta, ci o cartă a monarhilor care vor să se protejeze reciproc

Declarația finală Trump – Xi – Putin are patru puncte, iar ordinea lor spune mult: reforma ONU de către membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, creșterea livrărilor de produse petroliere „în beneficiul tuturor țărilor”, imunitatea oficialilor de stat, cu avertismentul ca Curtea Penală Internațională să nu-și depășească atribuțiile, și, abia la final, formula ritualică despre războiul nuclear care nu poate fi câștigat. Așadar, Ucraina nu apare nicăieri. 

Nu e Ialta, ci o cartă a suveranilor, mai aproape de Sfânta Alianță din 1815: monarhi care își garantează reciproc tronurile în fața unei ordini care s-ar putea schimba și unor popoare care i-ar putea judeca.

Ce le-a spus Putin copiilor din Moscova

Ialta din 1945 a fost amintită la conferința de presă. Întrebat de Pervîi Kanal dacă e legitimă comparația, Putin a răspuns că la Ialta „nimeni n-a împărțit lumea”, ci s-au fixat doar „realitățile” de după război, și că „în conflictele de azi va trebui să acceptăm realitățile”. 

Cu câteva zile mai devreme, în fața grupului statuar Churchill–Roosevelt–Stalin de la Manej, din centrul Moscovei, Putin le explicase unor școlari că cei trei „s-au adunat ca să discute cum să organizeze lumea după război”. Pentru presă, Ialta e constatarea faptului împlinit; pentru copii, împărțirea lumii. 

Numai că Ialta a fost posibilă pentru că un război mondial se încheiase cu învingători clari. Putin își revendică tocmai statutul de învingător pe care nu-l are. Restul conferinței a fost un ultimatum în limbaj diplomatic: Moscova ar fi acceptat „în forma neschimbată” compromisurile propuse de americani, „inclusiv la Anchorage”, iar Kievul și europenii ar trebui să înțeleagă că „e mai bine să accepți compromisuri decât să te confrunți cu realitățile” („Главные заявления Путина по итогам саммита с Трампом и Си”, Vedomosti, 19 noiembrie 2026).

Armistițiul energetic și maritim, cerut „din toate părțile”, a fost îngropat public: după loviturile asupra podului Kerci, „nu vom negocia”, iar răspunsul va fi „mult mai dureros”. Aceleași cuvinte au urmat atacurilor din 2022 și 2023, și de fiecare dată au venit loviturile asupra sistemului energetic ucrainean.

La Berlin s-a discutat altceva: bani, garanții și locul Europei la masă. Garanțiile au trei straturi, armata ucraineană ca primă linie de apărare, Forța multinațională pentru Ucraina după încetarea focului și angajamente juridice și politice. Cele 45 de miliarde de euro propuse de Comisie pentru 2027 au primit un sprijin larg, dar acoperă doar o parte din golul de aproximativ 70 de miliarde din bugetul ucrainean. Echipa europeană de negociere, instituțiile UE plus Franța, Germania, Italia, Polonia și Marea Britanie, ar urma să intre într-o rundă cu patru părți, cu o agendă stabilită împreună de Kiev, europeni și americani. Președintele Emmanuel Macron a ridicat miza, cerând redeschiderea chestiunii aderării Ucrainei la NATO.

Armand Goșu. Inquam Photos / Saul Pop
Armand Goșu. Inquam Photos / Saul Pop

Cine și ce câștigă

Adevăratul câștigător este China. Xi l-a așteptat pe Trump la scara avionului, gest pe care un lider chinez nu-l mai făcuse de când Mao îl întâmpinase pe Hrușciov la Beijing, în 1959; pe Putin l-a primit Cai Qi. Ierarhia din 1959 s-a inversat. Xi a evitat instituționalizarea „troicii”. De la Washington primise deja ce voia: de la un telefon al lui Xi, la începutul anului, Trump a blocat o vânzare de arme către Taiwan de 14 miliarde de dolari.

Putin a câștigat mai mult decât spune declarația. A obținut fotografia cu liderii celor două superputeri, deși economia rusă e de peste zece ori mai mică decât cea americană. A obținut clauza despre imunitate, el, inculpatul Curții Penale Internaționale, pentru deportarea copiilor ucraineni, și angajamentul pentru „livrări stabile” de produse petroliere, care se îndreaptă implicit împotriva loviturilor ucrainene asupra rafinăriilor și împotriva propriilor sancțiuni americane. 

Și a obținut ceva mai prețios: povestea în care el a acceptat compromisurile americane, iar Kievul și europenii le refuză. 

Trump câștigă cel mai puțin

La câteva ore după summit, Trump îi suna pe europenii reuniți la Berlin ca să-i întrebe de ce mai cheltuiesc miliarde pe ajutorul militar pentru Kiev, asigurându-i că Putin e „serios”. Cel mai mare câștig e însă agenda: negocierea despre Ucraina a devenit una despre ordinea europeană. Limitele sunt și ele vizibile: Ucraina lipsește din declarație, formatul trilateral „nu există încă”, după chiar spusele lui Putin, iar ridicarea sancțiunilor ar cere un vot al Congresului greu de imaginat, mai ales în condițiile unei majorități democrate confortabile după 2 ianuarie 2027. 

Donald Trump a câștigat cel mai puțin. Slăbit de alegerile de la jumătatea mandatului, a găsit în China o scenă mai prietenoasă și onoruri pe pistă. 

Dar nu mai poate livra mare lucru: din motorina rusească promisă în octombrie n-a ajuns nicio picătură în porturile americane, pentru că importatorii s-au temut de legea din 2022 care interzice importul de hidrocarburi din Rusia. Putin o știe și cere ca reglementarea să meargă „mai repede”, constatând că situația de la Washington e „complicată”.

Trump și europenii: disputa asupra Ucrainei

La Berlin, tonul față de americani a fost dublu. Witkoff și Kushner au stat la masă. În culise, neîncrederea e mare: Financial Times scria că emisarii lui Trump au deschis, discutând cu Moscova despre arhitectura securității europene, o cutie a Pandorei. 

Telefonul lui Trump din Air Force One a spus însă altceva. Zelenski a preferat să rețină că președintele american „vrea cu adevărat” sfârșitul războiului și a recunoscut că nu știe ce au discutat Trump și Putin. 

Washingtonul tratează pacea ca pe o afacere: acordul pe motorină, „planul de prosperitate regională” care ar repune în funcțiune conductele rusești spre Europa prin Ucraina, întâlnirea între patru ochi a lui Trump cu Kirill Dmitriev. Dar parcă ar fi o afacere imobiliară. 

Pe partea militară, Pentagonul a certat Ucraina și le-a cerut aliaților acesteia să-și concentreze sprijinul pe linia frontului, pentru că loviturile în adâncime „nu funcționează”, iar ministrul german Boris Pistorius a numit mesajul „stupid”; în aceeași zi, podul Kerci era lovit cu rachete ucrainene Flamingo, ghidate prin drone-releu, ce ocoleau Starlink.

Europa a încetat să mai ceară voie de la americani: banii pe care Trump îi taie îi pune ea. „Președintele nu mai are puterea să-i spună Europei să înceteze sprijinul pentru Ucraina”, titrează presa internațională („The president no longer has the power to tell Europe to stop backing Ukraine”, The Daily Telegraph, 19 noiembrie 2026). 

Moscova mizează însă pe ruptură. Tactica ei, cum a rezumat-o un expert rus întorcând pe dos formula lordului Ismay, rămâne aceeași: americanii înăuntru, Europa afară, Ucraina la pământ („How Realistic Is Peace in Ukraine?”, Carnegie Endowment for International Peace, noiembrie 2026). 

Consilierul pentru politică externă al Kremlinului, Iuri Ușakov declarase la 16 noiembrie că extinderea formatului „nu s-a convenit cu noi”, iar Putin a cerut europenilor să vină la Moscova să-și expună poziția, abia apoi Kremlinul va decide formatul dialogului cu Ucraina; normalizarea ar fi imposibilă fără „schimbarea elitelor politice” din unele țări europene, iar avertismentele despre amenințarea rusă ar fi – potrivit președintelui Putin – „diaree politică”. 

Viitorul păcii: între Ialta și Helsinki

Condițiile rusești sunt cunoscute. Documentul informal difuzat la Abu Dhabi la 10 noiembrie cere retragerea forțelor NATO la pozițiile din 1997, oprirea livrărilor de arme occidentale către Ucraina, renunțarea Franței și a Marii Britanii la umbrela nucleară pentru alți europeni și sfere de influență după modelul Războiului Rece. E ultimatumul din decembrie 2021, reșapat.

Obiectul negocierii s-a mutat de la Donbas la ordinea europeană, iar SUA a trecut din rolul de mediator în cel de susținător fățiș al Kremlinului: Europei i se cere să cedeze o parte din ea însăși, iar Polonia, Finlanda sau Franța vor fi acuzate de prelungirea suferinței ucrainenilor dacă refuză. 

Moscova vrea NATO la pozițiile de atunci, iar Kushner propune un mecanism după modelul Consiliului NATO–Rusia, din 1997. Obiectivele lui, de la transparență militară la consultări permanente, au fost deja semnate de Moscova la Helsinki în 1975 și la Paris în 1990; problema n-a fost niciodată textul, ci respectarea lui.

Europa a răspuns cu logica Helsinkiului. Declarația de la Dublin spune că pacea în Ucraina se negociază cu Ucraina, securitatea europeană cu europenii, iar arhitectura continentului abia după încheierea războiului. Ialta înseamnă sfere de influență garantate de cei mari, Helsinki, principii care îi obligă pe toți, inclusiv dreptul fiecărui stat de a-și alege alianțele. 

Putin și doctrina Brejnev

Când Putin cere „schimbarea elitelor” din capitalele europene, revendică un drept de supraveghere asupra suveranității vecinilor, o doctrină Brejnev pentru secolul XXI. 

Visul nu e nou: la Istanbul, la 19 noiembrie 1999, exact cu 27 de ani înainte de Shenzhen, Boris Elțin îi propunea lui Bill Clinton: „Luați voi toate celelalte state… Eu iau Europa”. Putin cere tuturor să accepte „realitățile”, adică linia frontului; Zelenski le cere să recunoască „realitatea” unei Ucraine în NATO și în UE. Unul vorbește despre ce a cucerit, celălalt despre ce i s-a promis.

Balanța de pe teren explică graba Kremlinului. Pierderile rusești depășesc 50.000 de oameni pe lună, armata rusă se micșorează pentru prima dată din 2022, iar loviturile ucrainene în adâncime pot deveni decisive. Ucraina sângerează însă în spate: deficitul bugetar pe 2027 ajunge la 15% din PIB, cel puțin jumătate din producția de electricitate e pierdută, iar circa 5,8 milioane de ucraineni trăiesc în străinătate. E un război de uzură clasic, în care, ca în 1917–1918, cedează veriga cea mai slabă, iar banii europeni decid care va fi aceasta.

Nu va exista, deocamdată, un armistițiu energetic. Kremlinul pariază pe primăvara lui 2027. După o iarnă grea pentru Ucraina și înaintea unor alegeri prezidențiale franceze pe care le-ar putea câștiga extrema dreaptă care să taie finanțarea pentru Ucraina, Kievul ar putea fi forțat să capituleze, speră Putin. 

Până atunci, urmează summitul UE despre cele 45 de miliarde și G20 de la Miami, la 14–15 decembrie, unde Putin încă „se gândește” dacă merge. 

Ialta 2.0 are nevoie de învingători. În 1945, Stalin a obținut la masă ceea ce Armata Roșie ocupase deja pe teren. Putin cere Washingtonului să-i dea ceea ce armata lui n-a putut lua, restul Donbasului și un cuvânt de spus asupra securității europene. Shenzhenul nu i l-a dat. Pericolul nu e o nouă Ialtă, ci alunecarea lentă spre prăpastie: securitatea Ucrainei negociată sub bombardamente, europenii chemați la Moscova, pacea transformată în afacere.

La Berlin, Europa a arătat că poate spune nu. Iarna aceasta va arăta dacă poate și plăti.