Generalul Mihail Burcă şi activitatea informativă a unor reprezentanţi militari sovietici în România

În România, cuvântul „securitate” aduce aminte în primul rând de sinistra instituţie creată la 30 august 1948 de comuniştii români, sub directa îndrumare a autorităţilor sovietice şi acest aspect creează o stare de disconfort celor care doresc să explice raţiunile pentru care statele Uniunii Europeane (inclusiv România) au nevoie de o adaptare a politicii generale în funcţie de provocările de securitate existente la nivelul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI. Atât la Bucureşti, cât şi în alte capitale din Europa Centrală şi de Est există dezbateri axate pe găsirea unor forme de adaptare a sistemelor de informaţii şi de siguranţă naţionale la noile condiţii, concomitent cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.[1]Dacă la Varşovia, de exemplu, se discută despre întărirea serviciului de informaţii al armatei poloneze şi a siguranţei naţionale, în general, participanţii la dezbatere nu uită să amintească despre scandalurile în care a fost implicată instituţia respectivă în ultimii 25 de ani, modul cum au fost promovate în diferite funcţii de conducere persoane care au studiat în URSS înainte de 1991, deşi Polonia este stat membru al NATO şi al Uniunii Europene.[2]Din acest punct de vedere, autorităţile române sunt ferite de anumite surprize neplăcute deoarece ultimii ofiţeri români trimişi la studii în URSS de către conducerea Direcţiei I a Ministerului Afacerilor Interne (ulterior, Direcţia de Informaţii Externe şi, din 1990, Serviciul de Informaţii Externe) s-au întors la Bucureşti în luna mai 1963 şi, din august 1963, au urmat cursurile de specialitate la Şcoala M.A.I. nr. 5 (aflată vis-à-vis de Piaţa Gorjului), apoi au susţinut examenul de absolvire.[3]

Din păcate, informaţiile despre persoanele care au condus la un moment dat anumite compartimente din cadrul Ministerului român al Afacerilor Interne şi Departamentul Securităţii Statului sunt lapidare în documentele care se află în prezent la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţi şi motivul este uşor de înţeles: cele două instituţii au fost militare şi au avut ca model sistemul sovietic de organizare. Orice informaţie cu caracter personal putea fi considerată secretă de cei care au condus instituţiile respective, potrivit principiului „Ţara este înconjurată de duşmani!”. În consecinţă, istoricii sunt nevoiţi să apeleze câteodată doar la izvoarele orale şi este necesară multă răbdare pentru a verifica informaţiile primite, astfel încât să nu afecteze acurateţea ştiinţifică a lucrării redactate.

În jurnalul său din cursul celei de-a doua conflagraţii mondiale, liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov a precizat faptul că a instruit la un moment dat un grup de activişti politici (din care făcea parte viitorul general Mihail Burcă) şi radiotelegrafişti, înainte de trimiterea acestora în România (11 iunie 1943). Asemenea acţiuni au fost organizate de liderul comunist bulgar şi subordonaţii săi dinKominternîncă din vara anului 1941, într-o strânsă cooperare cu două servicii de informaţii sovietice: NKVD şi GRU.[4]

Deoarece Mihail Burcă a făcut parte din grupul respectiv, putem presupune faptul că, în perioada de instruire a sa în URSS, acesta a avut legături directe cu ofiţeri NKVD şi/sau GRU, iar când a îndeplinit funcţia de şef al Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne (septembrie 1947 – 30 decembrie 1950), Mihail Burcă a discutat direct cu consilierii sovietici aflaţi în România pentru a supraveghea situaţia politică, militară, economică şi socială. Totodată, se cunoaşte că generalul Leontin Sălăjan a propus la 5 septembrie 1955 şi Comitetul Central al P.M.R. a aprobat ca trei generali şi şapte ofiţeri români să urmeze timp de doi ani cursurile Academiei Militare Superioare „Klement E. Voroşilov” de la Moscova, începând din noiembrie 1955.[5]Numele lui Mihail Burcă s-a aflat pe lista semnată de şeful Marelui Stat Major şi, din anul 1960, l-a avut ca subordonat pe generalul Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), fost agent NKVD în perioada interbelică (în Belgia, Franţa şi România). Apoi, la reuniunea din 26 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Nicolae Ceauşescu a declarat că sovieticii foloseau în România reţeaua de spionaj creată din foşti prizonieri români de război, capturaţi de Armata Roşie în a doua conflagraţie mondială.[6]În consecinţă, se poate presupune faptul că iniţiativa generalului-maior I. V. Vinogradov de a-l contacta pe generalul Mihail Burcă în primăvara anului 1962 nu a fost doar o simplă întâmplare.

În opinia noastră, documentul pe care îl publicăm în continuare, în anexă[7], este o dovadă elocventă a interesului pe care ataşatul militar sovietic îl avea pentru menţinerea unor legături şi exploatarea informativă a unui român care şi-a trădat ţara în timpul celui de-al doilea război mondial şi care, la un moment dat, a ajuns în funcţia de adjunct al ministrului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române. Din căpitan al Armatei Roşii (grad acordat în anul 1936, în timpul războiului civil din Spania, unde a comandat Batalionul „Balcanii”), Mihail Burcă a ajuns locţiitor pentru educaţie şi cultură al comandantului Regimentului 1 Infanterie Voluntari (2 octombrie 1943 – 1944), apoi locţiitor politic al comandantului Diviziei 1 Infanterie Voluntari „Tudor Vladimirescu” (1944-1947). Au urmat alte funcţii foarte importante în cariera sa: comandant secund pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă la Corpul de Grăniceri (iunie – septembrie 1947), şef al Direcţiei Generale Politice a Ministerului Afacerilor Interne (septembrie 1947 – 30 decembrie 1950), general-maior (30 decembrie 1948), comandant al Trupelor M.A.I. (30 decembrie 1950 – 20 septembrie 1952), prim-locţiitor al lui Ştefan Pavel (ministrul Afacerilor Interne) şi comandant al Trupelor M.A.I. (20 septembrie 1952 – 7 septembrie 1953), comandant al Regiunii a II-a Militare (12 septembrie – 18 decembrie 1953), comandant al Forţelor Aeriene Militare (18 decembrie 1953 – februarie 1956 şi decembrie 1957 – iunie 1958), ofiţer-student la Academia Militară a Marelui Stat Major – Facultatea de Aviaţie (Moscova, februarie 1956 – decembrie 1957), adjunct al ministrului şi şef al Spatelui Forţelor Armate (iunie 1958 – februarie 1972), comandant al Comandamentului Serviciilor Armatei (februarie 1972 – ianuarie 1973).

În cursul discuţiilor sovieto-române de la Moscova (11 iulie 1964), Nikolai Podgornâi a descris situaţia neplăcută în care s-a aflat generalul-maior I. V. Vinogradov, ca urmare a „lipsei de dorinţă” a autorităţilor de la Bucureşti de a permite ataşatului militar sovietic să stabilească „contacte de lucru cu conducerea serviciului de informaţii militare” în anul 1961. În acele condiţii, „Statul Major al armatei sovietice i-a spus tov. Vinogradov să nu mai revină la această problemă şi să nu se mai ocupe de legături cu serviciul de informaţii al armatei române, ci să se limiteze numai la funcţia de reprezentant”[8].

În altă ordine de idei, generalul-maior I.V. Vinogradov (numit în funcţia de ataşat militar în luna ianuarie 1961) a afirmat că este nevoit să plece la 1 iunie 1962 din România, cu familia, sugerând astfel lui Mihail Burcă faptul că avea nevoie urgent de informaţii. Cu toate că nu a primit ceea ce dorea, Vinogradov nu a fost retras de la post şi a asistat la aplicaţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia desfăşurată în sud-estul României şi în Bulgaria (15-17 octombrie 1962), împreună cu generalul-locotenent E.T. Marcenko, generalul-maior A.A. Tereskin, generalul-maior S.D. Lavrentiev şi contraamiralul Domnin – care îndeplineau atunci funcţiile de reprezentanţi ai Comandamentului Forţelor Armate Unite (C.F.A.U.) pe lângă Marele Stat Major al armatei române.

Retragerea de la post a generalului I. V. Vinogradov a avut loc în luna martie 1963 şi înlocuitorul său, colonelul Makovkin, a fost implicat un an mai târziu într-un incident diplomatic, în cursul unei excursii organizate de autorităţile române (Bârlad, 11 iunie 1964). Emil Bodnăraş a semnalat acel caz în timpul convorbirilor sovieto-române de la Moscova (7-14 iulie 1964) şi Nikolai Podgornâi l-a apărat pe colonelul Makovkin, astfel: „Am vrea să atragem atenţia tovarăşilor româniasupra unui aspect foarte important al acestei chestiuni.O asemenea atitudine faţă de reprezentantul militar sovietic, confruntarea rapidă care a fost organizată de către M.F.A. al României, nu este compatibilă cu nici un fel de norme ale relaţiilor dintre state suverane, cu atât mai mult cu cât este vorba de ţări socialiste, aliate, conform Tratatului de la Varşovia. Considerăm acest lucru nemaipomenit. Să fie organizată o interogare, să se facă o confruntare şi alte asemenea acţiuni este jignitor şi inadmisibil faţă de orice cetăţean al unei oricărei ţări (sic!), nemaivorbind de reprezentanţi oficiali (subl.n.)”[9].

Colonelul Makovkin a rămas la post până în momentul în care autorităţile de la Moscova l-au trimis la Bucureşti pe înlocuitorul său (probabil), colonelul F.A. Musatov – care a colaborat cu generalul Gheorghi Pavlovici Romanov, sosit în luna mai 1966 în România, în calitate de reprezentant al C.F.A.U. pe lângă armata română. Totodată, se cuvine să menţionăm faptul că, în anul în care colonelul Makovkin a sosit la Bucureşti (1963), autorităţile de la Moscova l-au retras de la post pe contraamiralul Domnin, reprezentantul Comandamentului Forţelor Armate Unite pe lângă Marina Militară română. În locul său a sosit contraamiralul Vladimir Alexeev, care a fost schimbat după doi ani din funcţia respectivă şi numit locţiitor pentru probleme organizatorice la Statul Major al Marinei Militare sovietice. În perioada 1967-1975, acesta a îndeplinit funcţia de prim-locţiitor al şefului Statului Major al Marinei şi a primit gradul de amiral la 11 iunie 1970.

În anul 1971, generalul-colonel Gheorghi Pavlovici Romanov a fost implicat în cazul de spionaj al generalului Ion Şerb. Pentru a evita escaladarea unui conflict diplomatic, mareşalul Ivan Iakubovski a fost nevoit să-l anunţe la 19 ianuarie 1972 pe Nicolae Ceauşescu despre retragerea de la post a generalului sovietic.

Noul reprezentant al C.F.A.U. pe lângă armata română, generalul-colonel A. A. Dementiev, a preluat funcţia respectivă în luna martie 1972 şi a avut, ca personal ajutător, un locţiitor (generalul-maior M. B. Razumov), un ofiţer translator (lt.col. P. Boloţki), un ofiţer cu cifrul (lt.major Igor Vladimirovici Masiuk), un subofiţer (care se ocupa de probleme administrative) şi o dactilografă (Sofia Sergheevna). De remarcat este faptul că, potrivit Hotărârii Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (Moscova, 29 martie 1961) şi protocolului militar româno-sovietic (semnat de generalul Leontin Sălăjan la Moscova, la 31 martie 1961), reprezentanţa C.F.A.U. în România avea următoarea componenţă: un reprezentant principal al C.F.A.U. pe lângă Ministerul Forţelor Armate ale R.P. Române şi câte un reprezentant (evident, sovietic) pentru pregătirea de luptă a armatei române, apărarea antiaeriană a teritoriului, precum şi pentru marina militară română.[10]

Revocarea din funcţie a generalului-colonel A.A. Dementiev s-a produs în luna august 1976 „datorită încheierii termenului de serviciu în afara graniţei”[11], în locul său fiind numit generalul-locotenent Vasili Karpovici Diatlenko – prim-locţiitor al comandantului trupelor Regiunii Militare Moscova şi, apoi, locţiitor al şefului apărării civile a Uniunii Sovietice.

La începutul anilor ’80, generalul Vasili Karpovici Diatlenko a fost înlocuit de generalul-colonel V.A. Makarov, care a locuit mai mulţi ani la Bucureşti. Apoi, funcţia respectivă a fost ocupată pentru o scurtă perioadă de către generalul-colonel G.G. Borisov.[12]

La 15 aprilie 1989, generalul-colonel Vasile Milea i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport secret, prin care îl informa că generalul de armată Piotr Gheorghevici Luşev, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, a hotărât eliberarea din funcţie a reprezentantului său pe lângă armata română, generalul-colonel G.G. Borisov (bolnav). Acesta urma să fie înlocuit cu generalul-locotenent Alfred Grigorievici Gaponenko.

În documentul trimis preşedintelui României, ministrul Apărării Naţionale a precizat astfel: „Raportez că în Statutul Forţelor Armate Unite şi al Comandamentului Unificat (art. 8) se prevede că reprezentanţi ai comandantului-şef se pot găsi în armatele statelor participante la Tratatul de la Varşovia «cu acordul guvernelor». Ca urmare,la numirea acestora, în anii 1972, 1976, 1980 şi 1988 s-a comunicat Comandamentului Unificat că Guvernul R.S. România nu şi-a manifestat dorinţa şi nu intenţionează să ceară reprezentanţi ai comandantului-şef(subl.n.)”.

În condiţiile respective, soluţia a venit chiar din partea generalului Vasile Milea, astfel: „Propunem şi respectuos Vă rugăm a aprobasă comunicăm generalului de armată LuşevP. G., aşa cum am procedat şi la înlocuirile anterioare, că Guvernul Român nu şi-a manifestat dorinţa şi nu intenţionează să ceară reprezentanţi ai comandantului-şef pe lângă Armata R.S. România, iarîn legătură cu venirea la Bucureşti a generalului-locotenent Gaponenko A. G. că nu avem obiecţii(subl.n.)”.

Totodată, ministrul Apărării a trimis lui Nicolae Ceauşescu o fişă cu datele biografice ale generalului numit în funcţia de reprezentant al comandantului-şef al Forţelor Armate Unite pe lângă armata română. În vârstă de 58 de ani şi membru al P.C.U.S., acesta era absolvent al Academiei Militare a Trupelor de Blindate şi al Academiei „Klement E. Voroşilov” a Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale URSS. De-a lungul carierei sale, generalul Alfred G. Gaponenko „a îndeplinit funcţii de: comandant de divizie, şef de stat major de armată, prim-locţiitor al şefului statului major de regiune militară, şef de direcţie în Marele Stat Major. În 1987 a fost numit locţiitor al şefului Direcţiei Principale de Operaţii din Marele Stat Major”.

Citeste intreg articolul si coemnteaza peContributors.ro