Palatul meu de Iarna s-a daramat. Ziua a 6-a. Festivalul lui Enescu

Americanii dinPittsburghs-au crezut la 4th of July. Enescu ziua 6, Sala Palatului – Pittsburgh Symphony Orchestra, dirijor Manfred Honeck, solist Matthias Goerne: Dvořák – Fantezie pe teme din opera “Rusalka”, Mahler – 7 lieduri din ciclul “Cornul fermecat al baiatului”, Ceaikovski – Simfonia a VI-a in si minor op. 74 “Patetica”

Azi am lipsit la partea intai.

Nu am considerat ca liedurile sunt un mod bun de a incepe seara, mai ales in urma zilei destul de proaste pe care am avut-o. Cand am ajuns, toti “vecinii” din jurul meu mi-au spus ca nu am pierdut nimic. Imi pare rau pentru solist, imi pare rau pentru fanii de lieduri, cautati alte articole de citit daca le vreti pe ele.

Simfonia a VI-a de Ceaikovski

este ultima pe care a reusit sa o compuna, avand premiera la numai noua zile inainte de moartea compozitorului. Este gresit numita “Patetica” in toata lumea, mai putin in Rusia, din cauza translatorilor francezi care au interpretat cuvantul rusesc pentru “pasionala”. Ambele nume se potrivesc… simfonia este patetica prin finalul complet atipic simfoniilor (nu doar ale lui Ceaikovski) dar si pasionala tocmai prin diferenta colosala intre celelalte opere ale compozitorului si aceasta. Dintre toate simfoniile lui Ceaikovski, este singura care se termina intr-o cheie minora. Generic vorbind, acest lucru denota tristetea, spre deosebire de o cheie majora care este (mai) vesela, mai optimista.

Se intampla ca aceasta sa fie una din simfoniile mele preferate, pe care o ascult des si la care de cate ori pot vin cu entuziasm.

Orchestra a reusit sa transforme frica mea in realitate: instrumentistii americani de la sectiunea de alamuri nu sunt capabili sa inteleaga ce inseamna volum. Sa va explic, acum doua editii am fost la Chicago Symphony Orchestra, nu mai tin minte programul, dar atunci am plecat din sala la pauza din cauza suflatorilor care cantau mult prea tare. Nu am mai auzit nimic in afara de corni, trompete, tromboane si tuba. Aceeasi militarie ridicola a fost si aici, dar astazi durerea a fost mai mare. Atat de nuantat, de pasional, de Ceaikovski a fost totul, in afara de partile in forte, incat puteam sa plecam cu totii in lacrimi din sala.

Diferentele uriase intre fortissimo-ul (alamurilor in principal) orchestrei si momentele de piano au fost greu de digerat, dar momentele de piano demonstrau ca totusi pana si trombonul poate canta incet…si totul era frumos, dar se repeta problema un pic mai tarziu. Cu mana pe inima va spun insa ca sunt surprins ca americanii dirijati de un dirijor austriac, pot canta Ceaikovski mai bine decat rusii dirijati de un rus. De miscat m-a miscat, m-a bucurat, m-a intristat si m-a agitat – pe scurt, m-a trecut prin toate starile pe care poate sa te treaca orice compozitie din perioada romantica.

Insa visele mele (in care ma mut in Palatul de Iarna din Sankt Petersburg si sunt inconjurat de prieteni, aur si arta iar pe fundal se aude finalul apoteotic al partii a treia, in timp ce in spate duduie focurile de artificii) au fost spulberate. Palatul de Iarna s-a daramat, Ceaikovski a murit iar eu nu voi mai putea nicicand sa ascult aceasta simfonie fara o groaza teribila ca oricand totul se poate duce de rapa din cauza unor americani care se cred la 4th of July.

FOTO CREDIT: Festivalul Enescu