Bucuria bogatilor, frustrarea saracilor – de ce ridica Guvernul bariere in calea liberei circulatii a pacientilor romani in Europa?

Cât de triumfalist începe comunicatul oficial: „Ministerul Sănătăţii a creat cadrul pentru asigurarea dreptului pacienţilor români privind asistenţa medicală în Uniunea Europeană”. Carevasăzică, prin şi din grija Guvernului, românii vor beneficia de libertatea de a se trata în spitalele UE.

Dar doar dacă sunt capabili să treacă peste cele patru bariere ridicate de acelaşi Guvern. Guvernul lor.

Directiva Europeană 24/2011 a fost croită pentru a permite pacienţilor europeni să se trateze în orice spital european şi să-şi deconteze apoi tratamentul la preţul de acasă.

Mulţi pacienţi români m-au întrebat în ultimul an dacă vor beneficia de ceva avantaje în urma aplicării acestei Directive. Vor beneficia, dar doar dacă reuşeşc să depăşească toate obstacolele de mai jos.

• PRIMA BARIERĂ – Aplicarea Directivei îi va avantaja exclusiv pe acei români deja suficient de înstăriţi pentru a-şi putea permite să plătească cu banii jos tratamentul într-un spital occidental.

Diferenţele adeseori consistente dintre costurile serviciilor medicale din alte state UE şi tarifele intenţionat subevaluate pe care Casa Naţională de Asigurări de Sănătate le plăteşte spitalelor vor fi suportate de către pacienţii români (dacă doriţi să înţelegeţi mai în detaliu, aici este explicat de ce această minciună oficială este întreţinută voit).

Practic, deşi scopul clar menţionat al Directivei Europene este de a acorda tratament în mod echitabil tuturor cetăţenilor UE, indiferent de ţara din care provin ei, efectul asupra pacienţilor români va fi exact pe dos. Căci indiferent de ce spune un guvern sau altul, serviciile medicale au un cost real.

Cu cât diferenţa dintre costul lor real şi preţul decontat de stat este mai mare, cu atât pacientul este mai împovărat şi obligat să acopere această diferenţă prin plăţi la negru dacă se tratează într-un spital de stat sau prin plăţi directe dacă merge într-un spital privat sau unul din străinătate.

Iar această diferenţă, pentru români, este mare. Pentru că aşa a convenit şi convine guvernelor de la Bucureşti.

• A DOUA BARIERĂ – Autorităţile române vor rambursa pacientului banii cheltuiţi în spitalul din străinătate la Sfântu’ Aşteaptă.

Directiva Europeană menţionează clar că decizia privind rambursarea costurilor tratamentului către pacient trebuie să fie luată „cât mai repede posibil”. Ce înţelege guvernul României prin cât mai repede posibil: „60 de zile de la data alocării de prevedere bugetară”.

Deci nu 60 de zile de la momentul ieşirii banilor din buzunarul pacientului. Şi nici 60 de zile din momentul depunerii cererii de rambursare de către pacient la CNAS. Nu! Ci 60 de zile din clipa în care birocraţia CNAS binevoieşte să finalizeze analizarea cererii pacientului.

Există vreun termen în care acest lucru trebuie să se întâmple? Bineînţeles că nu. Dacă are chef, statul poate amâna pe termen nedefinit rambursarea banilor.

Există deja spitale europene care nu mai acceptă pacienţi români pentru că o instituţie oficială a acestuia, CNAS, e rău platnic (România are aproape 200 milioane de euro datorii la spitalele europene). Dacă aşa se poartă cu ditamai spitalele occidentale, putem anticipa cât de corect se va purta statul cu un simplu pacient român.

• A TREIA BARIERĂ – Te tratezi în străinătate doar dacă eşti bogat sau dacă faci un credit.

Directiva Europeană permite două modalităţi de plată a tratamentului în alt stat UE: fie instituţiile din cele două ţări (spitalul şi Casa de Asigurări) lucrează direct una cu alta, pacientul nefiind implicat în această procedură contabilicească. Fie pacientul plăteşte mai întâi tratamentul din propriul buzunar, iar apoi aşteaptă ca asiguratorul din propria-i ţară să-i returneze banii.

Ce variantă credeţi că a ales guvernul României? Desigur: pacientul va trebui mai întâi să plătească integral tratamentul din propriile fonduri.

• A PATRA BARIERĂ – Pentru anumite servicii medicale, măiastru alese, românii vor avea nevoie de o autorizare specială dacă vor să se trateze în străinătate şi apoi să li se deconteze o parte din preţ în România.

Autorizarea prealabilă este permisă de legislaţia europeană dacă este vorba de folosirea unui „echipament medical foarte specializat şi costisitor” sau de spitalizare peste noapte. Însă criteriile de alegere a serviciilor pentru care e nevoie de această autorizare au fost lăsate la latitudinea guvernelor naţionale.

Guvernul României a introdus de pildă naşterea printre serviciile medicale pentru care e nevoie de autorizare prealabilă. Sau tomografiile computerizate PET.

Dacă vrei să-ţi faci într-un spital de stat un PET-CT trebuie să aştepţi ceva vreme şi, dacă boala nu-ţi permite să-ţi risipeşti timpul, fugi la privat unde îţi faci investigaţia cu 1000-1150 de Euro şi scoţi banul din propriul buzunar.

În condiţiile în care statul decontează 900 de Euro pentru un PET-CT şi există clinici maghiare care oferă aceleaşi servicii fără listă de aşteptare şi cu 100-150 de Euro mai ieftin decât în oraşele de pe graniţa vestică a României, autorităţile de la Bucureşti au decis să protejeze interesele spitalelor publice şi ale clinicilor private româneşti care oferă această investigaţie.

Preţuri comparative ale unor proceduri medicale în România şi alte ţări UE apropiate.

E clar din tabelul de mai sus că autorităţile au blocat accesul exact la acele servicii medicale pentru care, nefiind o diferenţă de preţ atât de mare, pacienţii români ar putea beneficia de efectele Directivei – vezi cazul PET-CT.

Interesul pacientului de a accesa cât mai repede serviciul medical de care are nevoie şi de a-i fi decontat contează mai puţin, deşi Directiva Europeană prevede explicit că statele membre trebuie să se asigure că„toţi pacienţii beneficiază de un tratament echitabil” mai degrabă în funcţie de nevoile lor decât în funcţie de statul membru din care provin.

Răspunsul la întrebarea din titlu este simplu. Evident că pacienţii români ar prefera un spital curat, cu asistente politicoase şi medici care le explică ce tratament primesc, tratament care le-ar fi decontat la întoarcerea în România. Dar guvernele României din ultimul deceniu nu au fost capabile să aducă sistemul medical românesc la un nivel cât de cât apropiat de decenţa europeană.

Directiva Europeană discutată ar putea expune spitalele româneşti la concurenţă directă din partea celor din celelalte ţări UE. Într-un astfel de context, sistemul medical românesc ar avea doar două opţiuni: să se schimbe radical sub presiunea acestei concurenţe sau să crape.

Guvernul României a ales însă să-l protejeze de o astfel de presiune. A ales să protejeze mizeria şi injustiţia care caracterizează o bună parte din sistemul sanitar de stat. Cine are grijă de interesele pacientului român?

Ei aş… eşti copil, mon cher?

* conform HG 304/2014 publicată deja în Monitorul Oficial.