Opinie. Antieroul unei false insurecții în vremea pseoudoțarului

Evgheni Prigojin nu este nici pe departe un erou, ci pur și simplu un gangster care, prin nu știu ce întorsături ale sorții, a ajuns să comande unor brute dezlănțuite numite „armata privată Wagner”, iar Vladimir Putin nu este un țar, ci un bandit cu ideologie, la fel ca Lenin sau Stalin. Reglările de conturi între astfel de personaje pot să pară în ochii Occidentului o încercare de insurecție, dar nu sunt decât schimburile de focuri pe care le vedem în filmele cu bandele mafiote din Chicago, aduse la scara reală a Rusiei violente de astăzi.

„A început războiul civil în Rusia”, titrau multe canale de știri la TV sau pe paginile lor de internet și nu exista niciun semn că nu ar fi așa. Trupele Wagner retrase de pe frontul din Ucraina, de la Bahmut, la ordinul proprietarului lor oficial Evgheni Prigojin, au ocupat facilități militare din Rostov pe Don, au inițiat scurte confruntări cu forțe ale ministerului de interne și armatei ruse și au făcut câteva victime umane printre acestea, după care o coloană motorizată formată din circa cinci mii de mercenari, condusă de Dmitri Valerievici Utkin, a început să se deplaseze către Moscova, fără să întâlnească rezistență în drumul său.

Modul în care se dezvoltau ostilitățile și mesajele pe care le publica Evgheni Prigojin arătau că mercenarii Wagner au ca scop, odată ajunse în capitala țării, să „facă ordine”, precum odinioară minerii lui Miron Cozma. Ținta principală a lor, așa cum o declara Evgheni Prigojin, era Serghei Șoigu, ministrul apărării, ceea ce nu reprezenta o surpriză. Prigojin îl atacase sistematic pe Șoigu, dar și pe Valeri Gherasimov, ca fiind responsabilii din ministerul apărării care au subminat sistematic trupele sale pe frontul din Bahmut, provocând astfel pierderi suplimentare masive printre mercenari și întârziind cucerirea orașului.

Comparația între mecanismul „marșului pentru justiție” a lui Prigojin și cel al ultimei mineriade a lui Miron Cozma, păstrând desigur proporțiile, nu este tocmai exagerată. Mercenarii Wagner și Evgheni Prigojin însuși au fost și încă sunt folosiți de administrația Vladimir Putin ca instrument de atingere prin forță armată a unor obiective politice în Africa, în Orientul Mijlociu, în America Latină și, din 2014, în Ucraina. La fel au fost folosiți de Ion Iliescu și minerii lui Miron Cozma: împotriva protestatarilor și partidelor politice istorice sau împotriva lui Petre Roman.

A venit însă un moment, când „instrumentul” a decis că și statul poate fi o țintă legitimă. Miron Cozma nu voia să se mai întoarcă în penitenciar și a ales să conducă o ultimă mineriadă țintind puterea în stat, în căutarea impunității. S-a negociat ceva la Mânăstirea Cozia – iată un aspect simbolic care a scăpat analizei lui Oliver Jens Schmitt[2] -, dar pronunțarea sentinței definitive la o pedeapsă executorie de zece ani l-a determinat pe Cozma după câteva săptămâni să-și îmbarce din nou, în toiul nopții, trupele de asalt și să pornească asupra Bucureștiului, pentru a da lovitura de stat.

Evgheni Prigojin s-a străduit luni de zile să-i atragă atenția lui Vladimir Putin că are o problemă cu Serghei Șoigu și că nu ar fi vorba doar de o antipatie personală, că Șoigu este o lichea incompetentă, care tolerează în armată un sistem de comandă la fel de incompetent, îl dezinformează sistematic pe președinte și, una peste alta, este principalul responsabil pentru faptul că armata rusă nu și-a atins obiectivele în Ucraina; și asta ca să nu mai pună la socoteală faptul și mai grav că a instigat la pornirea războiului din Ucraina inventând motive, doar ca să continue să-și dovedească utilitatea la Kremlin:

„Nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun pe 24 februarie… Ministerul Apărării încearcă să înșele societatea și pe președinte și să ne spună o poveste despre cum a fost o agresiune nebună din Ucraina și că plănuiau să ne atace cu întregul NATO. A fost nevoie de război… pentru ca Șoigu să poată deveni mareșal… pentru a putea obține o a doua medalie de . Războiul nu a fost necesar pentru demilitarizarea sau denazificarea Ucrainei.”[3]

Apoi Prigojin a declarat că-și retrage luptătorii de pe front și vor fi „în vacanță” toată vara, adică nu vor participa la efortul de apărare împotriva contraofensivei ucrainene. Ministerul lui Șoigu a răspuns printr-un act legal, emis de la Kremlin în 10 iunie, care l-ar fi obligat pe Prigojin să semneze un contract cu armata ce l-ar fi exclus din poziția de comandant al mercenarilor săi, care urmau să fie integrați în lanțul de comandă al lui Gherasimov.

Acest ordin a fost mai mult decât o palmă dată orgoliului „învingătorului de la Bahmut”, a fost momentul în care Evgheni Prigojin s-a întrebat ce urmează să i se întâmple lui personal dacă va accepta să se supună ordinului – acel ordin care vorbea negru pe alb, pentru cine știe să citească printre rânduri, că Vladimir Putin l-a ales pe Șoigu, a plecat urechea la „intrigile sale”, în loc să ia măsurile care se impuneau, potrivit avertismentelor sale sistematice. Ori, dacă Putin l-a ales pe Șoigu și a dat ordin ca el să fie deposedat de controlul asupra mercenarilor săi, se cheamă că oricând se va putea aștepta la un „accident”, de exemplu o nefericită cădere de la ultimul etaj al unei clădiri înalte.

Cel mai aprobabil așa s-a născut în mintea lui Evgheni Prigojin ideea de a-l forța cumva pe Vladimir Putin să revină asupra deciziei sale și, sub presiune, să renunțe la Serghei Șoigu. A avut nevoie de ceva timp să se asigure că Dmitri Utkin și ceilalți comandanți sunt de acord cu planul său și-l vor urma, dar și să pregătească cu ajutorul comandanților săi planul militar al unui eventual marș asupra Moscovei, să fixeze țintele care ar trebui atinse, în eventualitatea în care Șoigu va încerca să-l țină cu forța departe de Kremlin.

Planurile militare ale celor de la Wagner au funcționat și a fost relativ ușor să ocupe facilitățile militare strategice de la Rostov pe Don, să depășească Voronej și să ajungă la Lipețk. Ciocnirile cu forțele ministerului de interne nu l-au speriat, nici dosarul pe care i l-a deschis FSB. După ce Vladimir Putin a ieșit cu declarația publică în care l-a acuzat că ar fi trădător, că „i-a înfipt un cuțit în spate”, Prigojin s-a simțit jignit, dar nu neapărat supărat, dând asigurări că acțiunea sa va continua. Nu a fost deranjat, probabil luase deja în calcul varianta, nici de deplasarea kadîroviților pe urmele mercenarilor săi.

De fapt, în tot acest timp Evgheni Prigojin era deja prins în negocieri – așa cum aveam să aflăm mai târziu -, în timp ce Utkin avea grijă să fie pregătit să intre în luptă, pe măsură ce se apropia de Moscova, pentru orice eventualitate. Intermediarul negocierilor a fost Alexandr Lukașenko, previzibil de altfel, pentru că perspectiva unui război civil în Rusia l-ar fi afectat direct, rămânerea sa la putere nu poate fi garantată decât de stabilitatea regimului Putin.

Filmul negocierilor lui Evgheni Prigojin cu Vladimir Putin, așa cum este acesta pus cap la cap în mass media[4], vine să confirme că miza întregului spectacol pus în scenă de mercenarii Wagner a fost tranșarea conflictului cu Șoigu, forțându-i țarului mâna – oarecum ca două primadone jucându-se cu pistoalele încărcate – să aleagă pe care anume o preferă: pe cea care postează mesaje amenințătoare pe Telegram, având în spate luptători mascați care au trecut testul frontului violent, sau cea care se ascunde după tancurile și elicopterele lui Gherasimov?

Putin ar fi fost înștiințat de intențiile lui Evgheni Prigojin încă din zorii zilei de 23 iunie, înainte ca acesta să ia cu asalt comandamentul armatei din Rostov pe Don, dar a ezitat să ia vreo decizie, lăsând astfel cumpăna să încline către Serghei Șoigu. Se poate bănui că nu a crezut cu adevărat că acel guraliv de Progojin din ceata deșănțată pro-război va merge mai departe, atacând armata, dar în cursul nopții a fost nevoit să admită că s-a înșelat, ceea ce probabil l-a înfuriat peste măsură.

În dimineața zilei de 24 iunie, Vladimir Putin a refuzat să vorbească cu Evgheni Prigojin, considerând că „mesajul” său va fi înțeles de camaradul zurbagiu, care se va da pe brazdă, doar că zurbagiul avea și el socotelile lui și l-a zorit pe Utkin să ia calea către Voronej și să instaleze acolo trupe care să controleze autostrada către Moscova. În acest moment Putin s-a hotărât să fie și mai clar, ieșind în fața camerelor de luat vederi pentru a-l atenționa pe Progojin – dar fără a-i rosti numele – că e „groasă” dacă își pune în practică ideea de a lua Moscova cu asalt. Prigojin nu a clipit, iar Utkin a continuat deplasarea spre Lipețk.

Unii oligarhi au ales să-și scoată avioanele din hangare și să plece din țară, FSO-ul l-a sfătuit pe Putin să se retragă la Valdai, vicepremierul Denis Manturov și-a trimis și el avionul în Turcia, Garda Națională a început să sape tranșee pe autostradă (și mi-a adus aminte de jandarmii noștri, care au blocat – inutil – DN66 în Defileul Jiului, ca să împiedice coloana de mineri să ajungă la Târgu Jiu în ianuarie 1999) la limita metropolitanului Moscovei. Miza a crescut și în negocieri au fost antrenați șeful administrației prezidențiale, Anton Vaino, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Nikolai Patrușev, și ambasadorul Rusiei în Belarus, Boris Grizlov.

În final, se pare că Evgheni Prigojin a cerut (sau a acceptat?) ca în negocieri să apară un garant, și s-a convenit ca el să fie Alexandr Lukașenko, care s-a implicat nu doar din prietenie pentru cei doi camarazi ai „luptei drepte” împotriva Occidentului, potrivit codului onoarei valabil în orice structură mafiotă (sau de „hoți în lege”, totuna în esență), ci și din interes direct, cum spuneam, pentru că puterea sa la Minsk nu poate fi păstrată dacă Moscova este slăbită de anarhia unui război civil devastator.

În sfârșit, Evgheni Prigojin a primit aproape tot ce spera, Vladimir Putin fiind de acord ca Alexandr Lukașenko să-l protejeze, cu condiția să și-l ia acasă pe zurbagiu, la Minsk; pentru că este la fel de clar că la Moscova Prigojin ar fi fost absolut vulnerabil în fața răzbunării lui Șoigu, iar Kremlinul n-ar fi mișcat un deget să-l împiedice să-l facă pe Prigojin să zboare fără parașută de pe cea mai înaltă clădire din Moscova, dacă ar fi refuzat în prealabil să savureze un cocktail cu noviciok.

Aici a luat sfârșit prima parte a „marșului pentru justiție”, insurecția falsă a lui Evgheni Prigojin pornit să facă dreptate în „țara măgarilor”, cum ar fi spus Ștefan Zeletin: E cu putință o justiție fără legi? Căci nu pare a se ști de ființa lor în Țara măgarilor. Adică, să vorbim limpede. Pe hârtie se află și acolo o întreagă puzderie de norme de tot soiul. Decât, orice măgar dă în ele cu copita și se poartă ca un măgar ce este[5]. Zic prima parte pentru că, intenționat sau nu, mișcarea lui Prigojin va avea urmări pe care zurbagiul nu le-a avut niciun moment conștient în vedere, orizontul răzbunării sale fiind unul tipic mafiot, deci mărginit.

Mare dezamăgire, totuși! Mulțimea elementelor de teoria conspirației izbucnite după anunțul lui Prigojin că-și retrage wagneriții din drumul lor spre Moscova sunt simptomul poate firesc al nemulțumirii resimțite în fața unui fals grosolan. Uităm însă că Rusia este un imperiu al violenței, dar un stat fals – așa cum o demonstrează Alain Besançon pentru cine vrea să înțeleagă[6] – și că întotdeauna explicația simplă, frustă, este cea reală, chiar dacă nouă ne-ar place să complicăm lucrurile.

Vladimir Putin, precum odată Lenin, a reușit să-și readucă țara într-o epocă similară celei care l-a precedat pe Petru cel Mare, deschizând poarta arbitrariului și violenței, represiunii fără limite și dominației atavismului. Iar odată deschisă această poartă, tot ce mișcă în Rusia și, în anumite limite, și în jurul său, se schimbă; dacă vrem să înțelegem cum, să punem mâna pe cărțile de istorie și să reînvățăm lecțiile brutalilor ani ai războiului civil prin care bolșevicii au obținut puterea în imperiul sovietelor.

Evgheni Prigojin nu este nici pe departe un erou, ci pur și simplu un gangster care, prin nu știu ce întorsături ale sorții, a ajuns să comande unor brute dezlănțuite numite „armata privată Wagner”, iar Vladimir Putin nu este un țar, ci un bandit cu ideologie, la fel ca Lenin sau Stalin. Reglările de conturi între astfel de personaje pot să pară în ochii Occidentului o încercare de insurecție, dar nu sunt decât schimburile de focuri pe care le vedem în filmele cu bandele mafiote din Chicago, aduse la scara reală a Rusiei violente de astăzi.

Ce va urma? În principiu se poate întâmpla orice; totuși, Rusia de astăzi nu este chiar atât de imprevizibilă cum s-ar putea crede. Analiștii care se ocupă de Rusia putinistă au șansa rară să înțeleagă mai mult și mai bine cum funcționează puterea lui Vladimir Putin după marșul lui Prigojin.

Desigur, vor trebui să (re)citească câteva cărți bune de istorie din vremea războiului civil pornit de bolșevici, dar și să-și atragă colaborarea unor experți familiarizați cu codurile de onoare nescrise ale mafiei ruse. Așa vor reuși să înțeleagă tot mai bine resorturile deciziei de la Kremlin și să anticipeze reacțiile regimului atât în privința efortului de război din Ucraina, cât și în alte privințe: Africa, Orientul Mijlociu, cooperarea cu China, provocările din Balcani, provocările din Arctica etc.

Dacă un Evgheni Prigojin la Minsk este sau nu o nouă provocare pentru Occident, cred că răspunsul este relativ simplu: presupunând că reușește să scape de mâna lungă a adversarilor săi în următoarele luni, până când, eventual, Vladimir Putin ar putea fi convins că mai poate fi util regimului, s-ar putea ca să-l regăsim cândva în fruntea luptătorilor săi, pentru o nouă misiune. Dar, dacă citim corect codul de onoare al mafioților ruși, sorții nu-i sunt favorabili pe termen scurt, chiar dacă Lukașenko își va lua în serios rolul de protector.

Cât îl privește pe Putin, cred că la acest moment în mintea sa a început să-și facă tot mai mult loc ideea de a instala cu mâna sa un succesor la Kremlin. De ce? Pentru că Wagner nu este singura armată privată din Rusia, iar acțiunea în forță a wagneriților le poate da idei și altora. Ori, o tranziție controlată îi oferă lui Vladimir Putin atât posibilitatea de a reamesteca cărțile, unde este cazul, lovind primul cu mâna altuia, mai tânăr și mai energic, cât și siguranța că nu va cădea victimă unei lovituri de stat. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro