Summit-ul din Vilnius va demonstra valoarea unei alianțe cu SUA

Experții pot enumera mai multe mize care sunt sau vor fi așezate pe masa negocierilor la summit-ul NATO de la Vilnius, dar în opinia mea există o singură mare miză, de importanță crucială: coeziunea membrilor alianței de apărare a Occidentului în fața agresivității binomului autocratic Rusia – China.

Coeziunea se exprimă în fapte și atitudini concrete, raportat la multele provocări de care agenda summit-ului trebuie să țină seama: (i) războiul dus de Rusia împotriva Ucrainei se poate prelungi încă trei sau patru ani – va rămâne Occidentul alături de Ucraina, cu vorba, cu fapta, cu asistența financiară?; (ii) cum va proceda Occidentul pentru a garanta suveranitatea și independența unei Ucraine care adoptă modelul democratic occidental, o va include în NATO sau va găsi un alt format alternativ prin care să-și asume aceste obligații? (iii) cum va garanta NATO pacea în Balcani, pe fondul instigărilor din Kosovo, alimentate de recrudescența rivalităților naționale și de amestecul Rusiei, Chinei și Turciei[2] în regiune? (iv) ce soluții se vor găsi la „independentismul” Turciei (total diferit de cel de esență gaullistă al Franței) și „infidelitățile” Ungariei?.

UCRAINA, TEMA PRINCIPALĂ A SUMMIT-ULUI

Volodimir Zelenski a confirmat așteptările observatorilor și a fost prezent miercuri, 1 iunie ac., în Republica Moldova, la Castelul Constantin Mimi din Bulboaca, pentru a participa la reuniunea Comunității Politice Europene. De la începutul anului Volodimir Zelenski a desfășurat un amplu turneu diplomatic căutând sprijin puternic pentru cauza Ucrainei: recâștigarea suveranității în granițele recunoscute de ONU, adică cele dinainte de 2014.

Turneul său a cuprins Statele Unite, Marea Britanie, Italia, Franța Germania, Jeddah, în Arabia Saudită, la summit-ul Ligii Arabe, Hiroshima, în Japonia, pentru reuniunea G7 și, iată, și Republica Moldova. Iar la Bulboaca Volodimir Zelenski a iterat așteptările pe care țara sa le are de la summit-ul NATO găzduit de Vilnius: (i) o invitație concretă de aderare la Alianță și (ii) un sistem de garanții de securitate pentru țara sa din partea Alianței, pe drumul către aderarea la NATO.

În organizarea Scowcroft Center for Strategy and Security – Atlantic Council, la începutul lunii mai s-a derulat reuniunea „Idei de pus în practică: priorități pentru summit-ul NATO de la Vilnius”[3] unde a fost invitat, printre alții, și ministrul ucrainean al apărării, Oleksii Reznikov.

Ministrul ucrainean a detaliat obiectivele pe care țara sa le are de la summit-ul din iulie în modul următor: (i) invitarea formală ca Ucraina să adere la NATO; (ii) statele membre ale alianței să ofere garanții de securitate Ucrainei, pe parcursul de aderare; (iii) statele membre să susțină planul de pace propus de președintele Volodimir Zelenski; (iv) statele membre ale Alianței să întărească susținerea pentru Ucraina în conflictul cu Rusia, în special furnizând artilerie cu rază lungă de acțiune, munițiile aferente și mijloace, inclusiv aviație, pentru întărirea capacității de apărare aeriană; (v) cooperarea pentru a întări capacitatea de apărare de care dispune Ucraina pe uscat, pe apă și în aer; (vi) introducerea unui mecanism de consultare NATO – Ucraina, bazat pe articolul 4[4] din Carta NATO; (vii) transformarea Comisiei NATO – Ucraina[5] în Consiliul NATO – Ucraina; (viii) asistență din partea Alianței pentru ca armata ucraineană să devină complet interoperabilă cu standardele NATO.

Lista cerințelor Ucrainei poate să pară amplă, dar singurul obiectiv care contează este invitarea Ucrainei să adere la Alianță, după care toate celelalte se impun de la sine ca fiind fie necesare, fie subsumate. Iar la chestiunea în cauză, în acest moment, nu există un răspuns pe o singură voce al statelor membre, ba chiar dimpotrivă.

La castelul Constantin Mimi, de exemplu, Klaus Iohannis și Volodimir Zelenski au semnat o declarație comună prin care țara noastră susține integrarea în NATO a Ucrainei[6]: (i) [Cei doi președinți] Exprimă disponibilitatea de a organiza consultări bilaterale cu privire la garanțiile internaționale de securitate pentru Ucraina înaintea obținerii statutului de membru NATO, în baza Pactului de Securitate de la Kiev din 13 septembrie 2022; (ii) România va continua sa promoveze sprijinul politic și practic al Alianței pentru Ucraina în vederea asigurării abilității Ucrainei de a-și apăra în mod eficient suveranitatea și integritatea teritorială; (iii) România va susține Ucraina atât timp cât va fi necesar. Va continua să ofere susținere multidimensională pentru Ucraina și să solicite consolidarea susținerii și asistenței internaționale pentru Ucraina. România va susține Ucraina în reconstrucția și redresarea post-conflict în vederea asigurării unui stat stabil, sigur și rezilient.

„Principala ambiție este ca Ucraina să fie câștigătoarea acestei întâlniri”, a declarat premierul Lituaniei, Ingrida Šimonytė, încă din ianuarie ac., într-un discurs în fața Parlamentului de la Vilnius.[7]

În februarie ac., premierul britanic Rishi Sunak a cerut statelor membre NATO să fie pregătite să ofere garanții de securitate pe termen lung pentru Ucraina care, în viziunea sa, sunt necesare atât pentru a o proteja de viitoare agresiuni din partea Rusiei, dar și pentru a proteja ordinea internațională bazată pe reguli, care a menținut pacea în anii care au trecut de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.[8]

Președintele Franței Emmanuel Macron a îndemnat la Bulboaca statele membre ale Alianței să ia în calcul „discuții colective pentru acordarea de garanții de securitate tangibile și credibile”, în condițiile în care: „Ucraina protejează azi Europa și furnizează Europei garanții de securitate”[9]. „Singura garanție de securitate care funcționează este aderarea la NATO”, a opinat premierul estonian Kaja Kallas, punctând asupra viziunii est-europene privind singura calcredibilă de a descuraja agresivitatea imperiului rus.

Premierul german Olaf Scholz nu a venit în Republica Moldova pregătit să ridice mănușile, nici cea aruncată de partenerul strategic Franța și cu atât mai puțin pe cea a lui Volodimir Zelenski: „Un lucru este foarte clar: acum contribuim la sprijinirea Ucrainei. Am spus întotdeauna că trebuie să existe, de asemenea, garanții pentru pace după război. Germania va contribui la asta. Există criterii clare de aderare. Nu poți avea conflicte la graniță, de exemplu. Dată fiind situația actuală, nu este vorba despre aderare. Cu toții trebuie să ne concentrăm pe cum putem să sprijinim Ucraina individual”[10].

În timp ce la Bulboaca liderii prezenți au încercat, într-o formă sau alta să-și arate sprijinul pentru Ucraina și pentru țara gazdă, Republica Moldova, Recep Tayyip Erdogan și-a făcut în stil propriu cunoscută opinia prin decizia de ultim moment de a declina participarea la reuniunea Comunității Politice Europene.

În fine, Ungaria, prin vocile ministrului de externe Péter Sijjártó și a premierului Viktor Orban, și-a făcut cunoscută poziția pre-Vilnius: nu se pune problema să se discute despre o invitație pentru Ucraina de aderare la NATO[11]. Viktor Orban a ținut chiar să sfătuiască, ipocrit, Ucraina să renunțe la contraofensiva pe care o planifică pentru această vară, din grijă pentru propriul popor[12]: „Chiar și un om ca mine, care a fost un an și jumătate în armată, știe sigur că, dacă atac, voi avea de trei ori mai multe victime decât cel care se apără. Pentru o țară a cărei populație este o mică parte din populația părții adverse să lanseze atacuri militare la scară largă în astfel de circumstanțe este vărsare de sânge. Trebuie să facem totul, chiar înainte de începerea contraofensivei, pentru a convinge părțile de necesitatea unui încetări a focului și a unor discuții de pace.”

CE ARE NATO DE SPUS?

De fapt, președintele Ucrainei înțelege foarte bine că țara sa nu poate deveni stat membru al NATO atât timp cât se află în război deschis cu Rusia lui Putin, așa cum a și explicat într-o declarație pe care a făcut-o vineri, 2 iunie ac., într-o conferință de presă alături de președintele estonian Alan Karis[13], aflat în vizită la Kiev.

Ceea ce speră însă de la Vilnius președintele Volodimir Zelenski ține câteva aspecte foarte importante pentru țara sa: (i) un traseu predictibil de aderare la alianță și creionarea perspectivei unui sistem internațional de garanții de securitate, (ii) continuarea sprijinului pentru Ucraina în conflictul cu statul agresor Rusia și (iii) asigurări că nu vor fi presiuni pentru ca țara să încheie o pace nedreaptă și fragilă cu Rusia și, în oglindă, menținerea coeziunii și determinării statelor membre NATO în apărarea democrației occidentale în fața provocărilor și amenințărilor marilor puteri autoritariste.

Multe depind, în acest context, de poziția pe care o adoptă Statele Unite și de consensul la care vor ajunge Franța și Germania, în condițiile în care alți membri importanți ai alianței și-au făcut deja cunoscute pozițiile de susținere a cauzei Ucrainei, așa cum este cazul Marii Britanii, a Poloniei, României sau a Statelor Baltice.

Statele Unite nu încurajează pentru etapa Vilnius avansarea unei invitații de aderare a Ucrainei la Alianță, ținând cont de realitățile de pe front și de opiniile celorlalți membri ai NATO. În același timp, Statele Unite întăresc relația bilaterală cu Ucraina, fiind principalul său sprijin în Occident, și acționează cu determinare pentru întărirea flancului estic european al Alianței.

De asemenea, semnalul de la Washington este destul de clar și în ceea ce privește perspectiva de încheiere a conflictului pe care Rusia l-a pornit invadând Ucraina: nu se pune problema de a pune presiune pe Kiev pentru încheierea unei păci injuste.

Prezent în capitala Finlandei, cel mai nou stat membru al NATO, secretarul de stat al Statelor Unite, Anthony Blinken a respins într-o declarație publică ideea de concesii teritoriale pe care Ucraina ar trebui să le facă în schimbul încetării ostilităților de pe front, numind o astfel de perspectivă nedorită drept „o pace Potemkin”[14]:

„O încetare a focului care pur și simplu ar îngheța liniile actuale de front și i-ar permite lui Putin să își consolideze controlul asupra teritoriului cucerit și să aibă un răgaz pentru reînarmare pentru ca apoi să atace din nou, nu este o pace justă și durabilă. Ar legitima acapararea de teritorii de către Rusia. Ar recompensa agresorul și ar pedepsi victima. (…) Împreună cu Ucraina și cu aliații și partenerii, suntem pregătiți să purtăm o discuție mai amplă despre securitatea europeană, care să promoveze stabilitatea și transparența și să reducă probabilitatea unui conflict viitor.”

Cum Rusia lui Putin este puțin probabil să accepte (la acest moment) negocieri de pace, dacă prin acestea nu s-ar ajunge la oficializarea raptului teritorial datorat forței armelor, semnalul pe care Statele Unite îl dă înainte de Vilnius este acela că Alianța trebuie să fie pregătită pentru o asistență de lungă durată, care să susțină efortul de război al Ucrainei.

După ultimele consultări (informale) ale miniștrilor de externe din statele membre NATO care au avut loc recent la Oslo, pentru a definitiva agenda Vilnius, secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg a rezumat discuțiile în următoarea declarație Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro