VIDEO Cronica de film: "Transformers 3" – Intunecat si rece

Primit cu oaresce aplauze la avanpremiera romaneasca, „Transformers: Dark of the Moon” pare si mai prost sau la fel de prost ca partea a doua. De fapt, mare lucru nu-mi mai amintesc din „Razbunarea celor invinsi”, dar stiu un lucru: seria e tot mai urata, robotii tot mai multi, umorul dus pe copca, povestea rigida si uscata. Efectele speciale in 3D echilibreaza cam cu 30% ce am spus mai sus.

De fiecare data cand apare un SF nou care da mult sub ce promite, dar care beneficiaza de o campanie scumpa (la fel ca el), imi aduc aminte – ca o baba – de „Razboiul stelelor”. Ehei, pe vremea mea, ce filme se faceau … De fapt, imi aduc aminte de primele trei parti si, mai ales, de primele doua, de pe vremea cand filmele lungi rulau la cinema in „doua serii”.

Cand si „Razboiul stelelor” s-a rasucit si a venit cu partile mai noi care erau, de fapt, mai vechi, au aparut – daca va aduceti aminte – mult mai multe sabii laser fata de cate stiam. De toate culorile – roz, verzi, mov -, ca baloanele cu care se joaca copiii la mall. Nu mai avea haz.

„Pe vremea mea” erau trei sabii laser si bune. Actiunea era simpla, povestea avea mai multa aventura decat efecte speciale, radeam de ne prapadeam si invatam replici intregi pe de rost. Acum, abia de mai pot retine vreo replica isteata dintr-o superproductie SF.

Cred ca unul dintre motivele pentru care magia din 1977 s-a dus a fost si acesta: totul a devenit – in cinemaul de gen – prea mult si prea tehnic. N-o sa ma apuc acum sa citez din Rene Guenon si din „Domnia cantitatii si semnele vremurilor”, dar cam asta e situatia si aici. Cantitatea devine mai importanta decat calitatea, a se citi emotia pe care cinemaul o avea din nastere. Vai, stiu, suna simplist.

Daca nu suntem atenti, autobotii, decepticonii, efectele speciale spectaculoase ne iau locul. Ne dau un ghiont si ne scot in peisaj. Poate si de aceea „Avatar” a avut atata succes: pentru ca, desi creata in mare proportie „din hartie colorata”, imaginara sa lume albastra era poetica, linistita, umana. Te regaseai cumva in ea. O regretai.

„Transformers” a plecat in 2007 de la o prima parte interesanta pentru ca propunea, pe langa latura spectaculoasa (proprie „stilului” lui Michael Bay) o amuzanta si inedita prietenie om-masina prin intermediul relatiei dintre Sam Witwicky (Shia LaBoeuf) si masina Bumblebee, un Chevrolet Camaro galben care avea umorul unui erou de desene animate si dragalasenia unui elefant dintr-un magazin de portelanuri. Cu memoria mea gaurita nu pot uita cum incerca sa se piteasca sub veranda casei pentru a nu fi vazut de tatal lui Sam!:)

Cu a doua parte, intitulata pompos „Transformers: Revenge of the Fallen” (2009), lucrurile au inceput sa se strice. Totul a devenit foooaarte serios. Lupte la piramidele egiptene, chestii serioase in stil mare – cui ii mai pasa de modul adorabil in care Bee isi ajuta stapanul sa agate fete, propunand un „playlist” cu tema? Nici nu mai avea timp bietul Sam de asa ceva.

Partea a treia, ce sa mai zic, e atat de prost scrisa si are atat de putin suflu incat nici nu simti ca incepe efectiv decat in momentul Chicago, cand Decepticonii plaseaza pilonii aia si toate personajele se muta pentru a se bate la Chicago. Adica in ultima parte a filmului (care tine cu totul 155 de minute.).

Am vazut pe ecran mai mult roboti decat oameni, dar nu asta e problema. Oamenii sunt atat de monocorzi incat tot a roboti aduc. De fapt, nu mai exista personaje. Mi-a ramas in minte cat de „bine” e portretizat USAF Chief Robert Epps (Tyrese Gibson), care i se alatura lui Sam pentru a merge la Chicago sa le dea nana la fund decepticonilor.

Cand intra in oras, dupa 15 ore de condus, si vad mormanele de ruine si dronele armatei distruse pe loc de roboti, viteazul membru NEST ce mi-i spune lui Sam? „Tata, du-te singur. Aici se moare. Eu n-am venit ca sa mor. I￢m sorry but it￢s over.” Ce este asta? Este o modalitate „transanta” de a face harcea-parcea un personaj pentru a defrisa actiunea. Sam e singurul care are curaj, pentru ca e motivat de iubirea pentru fata lui si pentru ca, ma rog, el e personajul principal. Dar scenaristii nu au putut scrie o situatie credibila, nu le-a mai pasat de Epps

Totul in film are raceala tehnicii combinata cu raceala glamour adusa de inlocuitoarea lui Megan Fox, Rosie Huntington-Whiteley, de albul glacial al biroului luxos al personajului negativ Dylan Gould (Patrick Dempsey) si de scenografia deja atat de familiara a CIA-ului. Decorurile, ca si eroii, sunt niste clisee. Ca luate din reviste – lucioase si fara adancime.

Totusi, filmul incepuse promitator, cu misiunea Apollo 11 din 1969. Trailerul punea mare baza pe aceste imagini facandu-te sa crezi ca si filmul va starui asupra perioadei. Dar montajul facut din imagini de arhiva si imagini noi nu dureaza mult nici in film.

Nu asta doreste Michael Bay, care merge pe repede inainte si ne lamureste scurt ca aceasta e doar introducerea. Din graba cu care filmul trece prin acest capitol ca prin unt (ca si prin explicatia accidentului de la Cernobil) ne putem da seama ca va trece si mai departe exact pe langa lucrurile care i-ar fi putut da consistenta.

Filmul deschide de la inceput mai multe capitole si pare nesigur cum sa gestioneze materia si cum sa prezinte personajele. De aceea unele par sa sara din baie (cum sunt parintii lui Sam care nu se stie ce cauta in acest film), in vreme ce altele au o introducere de tot kitsch-ul (vezi aparitia lui Sam, la care ajungem prin intermediul picioarelor iubitei sale).

Partea cea mai interesanta a filmului se rezuma, cred, la vreo 20 de minute de efecte speciale si de lupte desfasurate intr-un Chicago pravalit intr-o rana. Efectele speciale sunt, intr-adevar, speciale, dar in afara lor nu gasesti nimic in film care sa te bucure.

Ce folos ca ii vedem sau revedem pe Shia LaBoeuf, Frances McDormand, John Turturro, John Malkovich sau Patrick Dempsey, cand sunt adusi sa umple niste personaje insuficient dezvoltate, individualizate cat un bat de chibrit?

Despre roboti, ce sa zic? Atat cat ii deosebesc pot spune ca sunt urati si ca aura de mosulet chinez a unuia sau parul albastru disco al altuia nu ii mai salveaza. Fie ca sunt buni sau rai si-au pierdut „umanitatea” din primul film al seriei, aerul de animal de casa (sau, dupa caz, salbatic), farama de ludic pe care o taraiau agatata de coada.

Acum, totul a devenit serios si plicticos (cu lozinci gen ￢Where were you when they took over the planet?￢ presarate peste o poveste schiloada.). Si foarte galagios.

„Transformers: Dark of the Moon”/”Transformers 3” – regia Michael Bay, cu: Shia LaBeouf, Josh Duhamel, John Turturro, Tyrese Gibson, Rosie Huntington-Whiteley, Patrick Dempsey, John Malkovich, Frances McDormand, Kevin Dunn, Julie White. Premiera romaneasca – 1 iulie 2011