Sari direct la conținut

Cronica de film: "Nasa" – film de public cu actiune subliminala

HotNews.ro
Imagine din filmul "Nasa", Foto: MediaPro Distribution
Imagine din filmul "Nasa", Foto: MediaPro Distribution

Cea mai recenta realizare MediaPro Pictures are o calitate ce trebuie recunoscuta: desi e un film de public, nu mizeaza pe vulgar pentru a satisface ceea ce considera a fi o dorinta primara a spectatorilor. Filmul regizat de Virgil Nicolaescu şi Jesus del Cerro n-are umorul unui film cu Stan şi Bran, dar poate incepe sa asaneze un gen care la noi s-a trivializat.

  • Vezi aici trailerul filmului.

„Nasa” e un film ingrijit, si nu e vorba doar de aspectul tehnic &estetic (e filmat de Viorel Sergovici care anterior a filmat „Aurora”), ci mai ales de grija cu care se tine departe de tot ar putea deveni vulgar. Daca intri sa-l vezi cu teama ca va semana cu „Poker”, nefericitul film al lui Sergiu Nicolaescu produs tot de MediaPro Pictures, s-ar putea chiar sa iti para un film mai bun decat e.

Adevarul este, insa, ca scenaristii Tudor Voican – anterior co-scenarist la „California Dreamin’ (nesfarsit)” si „Medalia de onoare” – si Viorel Mihalcea au conceput o poveste simpla-simpla. Umorul este produs mai ales din inadecvarea unor teme si motive ale filmelor de gen (filmele americane cu mafioti, mai ales „Nasul” lui Coppola) la mediul autohton.

Din fericire, mediul romanesc inseamna politisti rotofei si cu priviri blande (Lascus Puiu Mircea) care nu au stupizenia (si, din nou, vulgaritatea) din show-urile TV gen „Trasniti din NATO”, mafioti (Alex Velea) care nu se stie de ce vorbesc in engleza dar care fizic ar putea fi atat mulatri americani cat si mulatri mioritici, bombe blonde (Jojo) care, slava Domnului, isi tin hainele pe ele, sau preoti (Florin Busuioc) in mare parte ok, pana nu devin redundanti.

E de laudat si grija cu care cei doi regizori au lucrat cu actorii nelasandu-i sa ingroase si sa isi caricaturizeze personajele. Problema popei Pafnutie (pe care il joaca Florin Busuioc) este ca nu e creionat decat printr-o singura trasatura, de aceea, daca ii dai prea multa atentie, nu doar ca se repeta ca o placa stricata, dar devine si grosolan. Celelalte personaje sunt la fel, dar faptul ca trec in prima linie doar din cand in cand nu le face atat de evidenta linearitatea.

Subiectul filmului e digerabil si promitator. O americanca maritata cu un roman si stabilita in Bucuresti e ravasita de arestarea acestuia taman cand cuplul boteaza copilul varului mafiot al sotului.

Cand si politia, si mafia locala o ameninta, femeia decide sa isi organizeze propria grupare mafiota, pe care o alcatuieste din doi contabili frati, doi jandarmi (dintre care unul topit dupa ea), un politist de sectie salvat de la suicid, avocatul familiei, blanda servitoare si propriul copil pasionat de arme.

Contextul romanesc e unul soft si orice trimitere spre real e anulata. Vedem vile vechi bine intretinute, masini elegante si lustruite, costume frumoase (chiar si cei doi copii homelesi sunt trendy). Nu se vorbeste urat (cu exceptia unui tir de f… din gura americancei speriate, dar convinse ca asa pare fioroasa) dar, mai ales, nu vedem penibili politicieni de mucava din filmele „politice” romanesti, pensionari care sa fie luati la misto, nou-imbogatiti cu priviri bovine si tineri carora sa le joace maneaua in privire.

Aproape ca esti recunoscator pentru asta. Nu lipsa contextului social e salutara, nu prin asta filmul e igienic, ci prin faptul ca ne scuteste de o realitate manelizata, prost caricaturizata, vulgarizata.

Cei care vor alcatui gruparea mafiota a americancei chiar iti devin la un moment dat simpatici, pentru ca actorii sunt bine distribuiti si recurg uneori la un comic burlesc pe care nu il supraliciteaza.

Daca Whitney Anderson, actrita americana necunoscuta, se achita corect de rolul ei principal, bietul Dragos Bucur are cel mai napastuit personaj. Apare de vreo doua ori şi nu are ce sa joace. Personajul lui e ca si inexistent. Ceilalti actori au mai mult noroc, iar filmul ii aduce din cand in cand in fata, dandu-ti astfel senzatia ca e animat, desi el de fapt e foarte simplu.

„Nasa” este un film de public lipsit de pretentii sau de niveluri secund sau tert de lectura. Nici nu isi propune sa fie mai mult decat e. Are lucruri nereusite – cum ar fi prezenta inutila a celor doi copii homelesi in poveste sau extrema simplitate a povestii si a personajelor.

Dar, comparat cu emisiunile odioase de la televizor sau cu alte filme romanesti, da impresia unui film igienic. Am senzatia ca a fost, intr-adevar, gandit asa. Nu este un film de la care sa iti vina sa fugi, nu e unul pe care sa vrei sa-l ai pe dvd in casa, dar poate fi un inceput pentru un gen de filme care, incet-incet, sa de-manelizeze natia.

Metoda prin care te lucreaza „Nasa” e subliminala. Auzind vorbindu-se in engleza (mai ales de catre americani) si uitandu-te la un film care foloseste o schema lansata peste Ocean dar adaptata local, poti incet-incet sa recapeti gustul pentru filmele romanesti.

„Nasa” – regia Virgil Nicolaescu şi Jesus del Cerro, cu: Whitney Anderson, Dragos Bucur, Stefan Iancu, Razvan Vasilescu, Lucian Ifrim, Gheorghe Ifrim, Mihai Dragomir, Lucia Maier, Florin Busuioc, Mihai Dragomir, Leonid Doni, Catalina Grama (Jojo), Alex Velea. Premiera romaneasca – 29 aprilie 2011

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro