VIDEO Cronica de film: "Contesa insangerata" – Melodrama semi-parodica cu Elisabeta Bathory, fecioare ucise si Anamaria Marinca

Anunţat ca dramă gotică de autoarea sa, Julie Delpy, încă de acum câţiva ani, „The Countess” funcţionează cel mai bine în termenii unei comedii negre de actualitate, deşi are acţiunea plasată în secolele XVI – XVII. Mitul celor 400 de fecioare ucise de contesa speriată de bătrâneţe, chiar justificat de amorul pentru un bărbat mai tânăr, pare să servească mai bine ironizării miturilor moderne, de genul femeia e egala bărbatului, frumuseţe egal tinereţe sau cosmetica îţi face tenul de copil.

Acum câţiva ani, mai exact în 2004, după ce jucase alături de Ethan Hawke în „Before Sunset” (film la al cărui scenariu contribuise), Julie Delpy îşi anunţa în interviuri intenţia de a scrie şi regiza un film despre contesa maghiară Erszebet Bathory, rămasă în istorie pentru că ar fi ucis, după unii, 400 de fecioare, folosindu-se de sângele lor ca să-şi păstreze tinereţea.

De fapt, documentarea şi căutarea de parteneri pentru producţie au făcut-o pe actriţa franco-americană să accepte în acel an invitaţia lansată de Festivalul Transilvania şi să vină la Cluj-Napoca. Până la urmă, ea a făcut filmul ca o coproducţie franco-germană fără nicio legătură cu România decât prin faptul că a distribuit-o pe Anamaria Marinca în al patrulea rol important al filmului, cel al vrăjitoarei şi iubitei contesei Bathory, Anna Darvulia, şi poate şi prin aceea că servitoarele contesei poartă ii româneşti. Premiera mondială a filmului a avut loc în cadrul Festivalului de la Berlin, în 2009.

Demersul lui Julie Delpy pleacă de la presupunerea nesigură că Erszebet Bathory poate nu a ucis acele sute de fecioare, aşa cum spune istoria. Acest lucru e enunţat la final, prin vocea din off a marelui amor al contesei, István Thurzó (Daniel Bruhl), deşi până atunci văzusem fecioare înţepate în mâini la ordinul contesei, cu gâtul tăiat sau stoarse de sânge şi aruncate în pădure. În orice caz, povestea ar fi funcţionat mai bine fără cele două coperte clasice care transformă flashbackul lui István Thurzó de la mormântul fostei iubite în povestea vieţii acesteia.

În presa de la noi s-au făcut şi speculaţii pe marginea faptului că Elisabeta Bathory ar putea fi rudă sau poate aceeaşi persoană cu o Elisabeta Bathory care a murit în acelaşi an, 1614, la Făgăraş (detalii aici). În orice caz, filmul lui Julie Delpy, în afara faptului că arată cum adversarii politici ai contesei nu au stat cu mâinile încrucişate când a venit vorba să fie demascată (tatăl lui István Thurzó, György, profitând printre alţii de pe urma averii ei), nu prea amestecă istoria în poveste decât în măsura în care slujeşte melodramei (nefiind importante, normal, nici legăturile dintre Elisabeta Bathory şi Transilvania).

Ce e important pentru Delpy e să construiască o poveste fictivă cu personaje reale, care să o ajute să dea o anume explicaţie mitului. Astfel, ea face din István Thurzó iubitul tânăr al contesei Bathory şi din Anna Darvulia (Anamaria Marinca), prezenţă discretă în documente (se pare, susţinătoare a crimelor contesei pentru care ar fi fost şi judecată) vrăjitoarea bună care încearcă să împiedice nebunia celei pe care o iubeşte.

În esenţă, sună teoria lui Julie Delpy, Elisabeta Bathory – femeie modernă pentru vremea ei (independentă, întreprinzătoare – făcând afaceri direct cu regele Ungariei, preocupată nu doar de susţinerea războiului cu turcii, dar şi de înfăţişarea ei, văduvă bisexuală şi mamă devotată) se îndrăgosteşte de István Thurzó, băiatul celui care iniţial îi ceruse mâna tânjind nu doar la frumuseţea ei, dar şi la avere.

În rolul contesei Bathory, cu părul castaniu închis şi figura palidă (aşa cum o descrie istoria), Julie Delpy construieşte de fapt portretul femeii universale, al cărei punct sensibil e inima şi care, o dată rănită în dragoste, e capabilă să o ia pe arătură. Regizoarea-scenaristă Delpy foloseşte o ironie fină, dar vizibilă la adresa feminismului şi a teoriilor care au supraevaluat frumuseţea fizică şi tinereţea, făcându-le să depindă una de alta, dar şi a filmelor de groază (cu vampiri sau fără).

Multe momente ale filmului pot fi citite în dublă cheie – serioasă şi ironic-parodică. Dacă rămâi numai la nivelul sobru, melodrama contesei Bathory spusă cu acolade hieratice pare o întreprindere riscantă pentru zilele noastre, când vampirii au fost deja storşi de toată zeama lor în cărţi şi filme.

În schimb, dacă priveşti şi în oglindă (aşa cum face contesa care, ca în „Albă ca Zăpada” se uită în oglindă şi se vede când îmbătrânită, când prelucrată în Photoshop), ai multe şanse de a sesiza că printre rânduri Julie Delpy nu se adresează celor care citesc reviste de femei şi se ung cu cele mai noi creme, ci celor care caută mecanismul de apariţie a stereotipurilor şi adevărurile universal valabile din spatele reţetei/mitului.

Este un plus al filmului felul în care Delpy construieşte procesul prin care ia naştere nebunia contesei: văzându-se părăsită de iubit (care fusese, de fapt, însurat de tatăl său cu o adolescentă de familie bună), Elisabeta Bathory începe să nu mai aibă încredere în ea, fiind tot mai convinsă că lucrul care l-a îndepărtat pe Istvan e diferenţa de vârstă. Dar acest lucru nu se petrece la modul evident. Contesa nu spune oftând „vai, mă simt aşa bătrână…”, dar când servitoarea o anunţă că e un musafir la poartă, ea întreabă imediat, însufleţită: „E un tânăr?”

Personajul care o influenţează pe contesă, mai întâi familarizând-o cu tehnicile sado-masochiste, apoi încurajându-i nebunia, Dominic Vizakna, nu apare la început ca un instrument al conspiraţiei nobililor care vor să-i pună piedică eroinei, nici ca un pretendent, ci ca o materializare demonică a psihicul ei tot mai bolnav.

Iar când se produce declicul şi are pentru prima oară impresia că, dacă se unge cu sânge de fecioară pe faţă, tenul i se curăţă mai ceva ca toate cremele vrăjite ale Darvuliei sau aduse din ţinutul L’Orealului, momentul respectiv e mai mult ironic decât dramatic. E foarte greu să-ţi iasă astfel de momente pe muchie. Dacă lui Julie Delpy i-a ieşit intenţionat, bravo ei.

Filmul este în general bine ţinut în mână şi e de o anume sobrietate formală. Anamaria Marinca nu are foarte multe apariţii, dar e ca de obicei convingătoare (peruca o dezavantajează însă teribil.). Regizoarea Julie Delpy a ştiut ce să le ceară şi celorlalţi actori, astfel încât nicio interpretare (inclusiv a ei) să nu aibă note false.

„Contesa însângerată”/”The Countess” – de Julie Delpy, cu: Julie Delpy, Daniel Brühl, William Hurt, Anamaria Marinca, Sebastian Blomberg. Premiera românească – 15 octombrie 2010.