O serie de procese istorice începute în SUA încearcă să răspundă la o întrebare esențială despre rețelele sociale

În Statele Unite, mai multe procese considerate istorice încearcă să răspundă unei întrebări care până recent părea mai degrabă retorică: pot rețelele sociale să dea dependență, la fel ca țigările? Și, dacă da, pot fi ele considerate produse „defecte”, concepute într-un mod care provoacă prejudicii utilizatorilor? 

• Jurnalistul Vlad Dumitrescu trimite în fiecare miercuri dimineață newsletterul Good Tech. Dacă vrei să primești tool-uri practice și informațiile cheie ca să navighezi lumea online mai productiv, te poți abona aici:

În acest an, în SUA, Meta și YouTube (Tiktok și Snap au ajuns, între timp, la un acord cu reclamanții) urmează să se confrunte cu o serie de procese intentate de adolescenți, instituții de învățământ și autorități statale, care acuză marile platforme că au proiectat deliberat platforme menite să încurajeze utilizarea excesivă, cu efecte negative asupra sănătății mintale a milioane de tineri americani.

Primul proces urmează să înceapă în California, la Curtea Superioară din Los Angeles și pornește de la plângerea unei tinere identificate doar prin inițialele K.G.M., care susține că a devenit dependentă de rețelele sociale încă din copilărie și că, în timp, utilizarea lor i-a provocat anxietate, depresie și probleme de imagine corporală. K.G.M. și-a creat un cont de YouTube la opt ani, a intrat pe Instagram la nouă, pe Musical.ly (actualul TikTok) la zece și pe Snapchat la 11 ani, susțin avocații ei.

Miza juridică este considerabilă 

Avocații reclamanților încearcă să folosească o strategie inspirată din procesele împotriva industriei tutunului din anii ’90 și să argumenteze că platformele digitale ar fi creat produse cu potențial adictiv, cunoscând riscurile, dar alegând să le ignore. O eventuală victorie ar putea deschide calea pentru mii sau chiar milioane de alte procese, dar și pentru despăgubiri uriașe și modificări forțate ale designului aplicațiilor.

Pentru marile companii tech, aceste procese reprezintă una dintre cele mai serioase amenințări legale de până acum. Până în prezent, ele au reușit în mare parte să evite răspunderea legală pentru că au invocat mereu protecția oferită de legislația americană, care le exonerează de responsabilitate pentru conținutul postat de utilizatori. De această dată, însă, acuzațiile nu vizează conținutul, ci modul în care produsele în sine au fost concepute. 

Reclamanții susțin că funcții precum „infinite scroll”, redarea automată a videoclipurilor sau recomandările algoritmice favorizează comportamente compulsive și contribuie la apariția unor probleme precum anxietatea, depresia, tulburările alimentare sau auto-vătămarea.

Numai că atunci când ne uităm mai atent la ce ne spun experții și știința când vine vorba de ideea de dependență legată de rețelele sociale, situația se complică.

Ce înseamnă „dependență” în cazul rețelelor sociale

Din punct de vedere clinic, ea nu este recunoscută ca o dependență în sine. Spre deosebire de nicotină sau alcool, dependența de rețelele sociale nu apare ca diagnostic oficial, iar majoritatea cercetărilor serioase evită termenul și preferă formulări precum „utilizare problematică” sau „compulsivă”. Diferența nu este una semantică, ci ține de criterii clare de diagnostic, care presupun, printre altele, pierderea controlului, toleranță și sevraj; elemente dificil de demonstrat în cazul rețelelor sociale.

Un studiu recent publicat în Scientific Reports, jurnalul științific prestigios al grupului Nature, arată cât de mare este decalajul dintre percepție și realitate atunci când vine vorba de „dependență”.

Cercetătorii au analizat un eșantion reprezentativ de utilizatori adulți de Instagram din SUA și au constatat că doar aproximativ 2% dintre respondenți prezentau simptome care i-ar putea încadra, teoretic, într-o zonă de risc pentru dependență, conform Bergen Social Media Addiction Scale, un instrument frecvent folosit în cercetare. 

În schimb, atunci când au fost întrebați direct dacă se consideră dependenți, aproape 18% au fost de acord, cel puțin parțial, cu această etichetă.

Studiul arată că persoanele care se percep ca fiind „dependente” (chiar și în absența unor comportamente clinice corespunzătoare) simt că au mai puțin control privind folosirea rețelelor sociale și un număr mai mare de încercări eșuate de a-și schimba comportamentul. 

Cu alte cuvinte, a te eticheta drept „dependent” nu este neutru din punct de vedere psihologic. Dimpotrivă, cercetările anterioare arată că autodiagnosticarea unor condiții clinice („cred că sunt deprimat”, „cred că sunt dependent”) poate reduce sentimentul de control.

Pentru a testa dacă acest efect este cauzal, și nu doar o corelație, autorii au realizat un al doilea experiment. O parte dintre participanți a fost expusă, chiar înainte de a răspunde la întrebări, unui fragment dintr-un raport al U.S. Surgeon General (cel care conduce politicile de sănătate publică din SUA) care descria utilizarea frecventă și excesivă a rețelelor sociale drept „adictivă”. Grupul de control a completat aceleași chestionare, dar fără această încadrare prealabilă. 

Rezultatul a fost clar: simpla expunere la limbajul dependenței a redus percepția controlului personal și i-a făcut pe participanți să își amintească mai multe tentative eșuate de a reduce timpul petrecut online.

Autorii notează că, dacă o intervenție atât de scurtă produce un impact măsurabil, expunerea constantă la narațiunea publică despre „epidemia de dependență de social media” ar putea avea efecte și mai puternice asupra modului în care utilizatorii își percep comportamentul. 

Concluzia studiului este contraintuitivă: eticheta de „dependență” nu îi ajută pe utilizatori să își recapete controlul, ci, dimpotrivă, îl subminează, făcând experiența ușor mai negativă și mai greu de gestionat.

Platformele sociale sunt gândite ca utilizatorii să stea cât mai mult pe ele

Merită, totuși, spus explicit: marile companii de social media își proiectează produsele cu obiectivul clar de a determina oamenii să petreacă cât mai mult timp pe platformele lor pentru că asta le aduce bani. 

De asemenea, e incontestabil că unii utilizatori ajung să folosească rețelele sociale în moduri care le afectează viața în mod negativ (relațiile, somnul sau starea generală de bine). Ambele lucruri pot fi adevărate simultan, fără ca „dependența” să fie neapărat cadrul conceptual corect prin care le judecăm.

Diferența esențială este cea dintre un produs conceput pentru a forma obiceiuri și unul care creează dependență în sens chimic sau fiziologic. Dependențele clasice presupun toleranță, sevraj și o formă de dependență biologică demonstrabilă. 

În cazul rețelelor sociale, datele sugerează că aceste situații sunt rare. În studiul menționat anterior, doar aproximativ 4% dintre utilizatori au raportat frecvent sau foarte frecvent experiențe asemănătoare sevrajului (neliniște sau disconfort atunci când accesul la aplicație le era restricționat). Cel mai comun simptom raportat a fost că oamenii se gândeau constant la Instagram, o descriere care se potrivește, probabil, oricărui serviciu folosit intens.

Oamenii nu sunt neapărat captivi într-un comportament imposibil de schimbat. Pot interveni asupra mediului (dezactivând notificări, limitând anumite funcții), asupra stimulilor care declanșează folosirea aplicației sau asupra rutinelor zilnice. Și poate ar trebui încurajați să facă asta. 

Dar pentru ca astfel de schimbări să fie posibile, trebuie să existe convingerea că ele sunt realizabile. Narațiunea dependenței riscă, totuși, să facă exact contrariul: să transmită ideea că problema este una externă, total determinată de produs, și că individul are puține opțiuni reale de control.

Procesele din SUA nu vor decide, probabil, dacă rețelele sociale sunt „țigările secolului XXI” din punct de vedere științific. Dar ele pot forța o discuție esențială despre responsabilitatea companiilor care proiectează produse folosite zilnic de sute de milioane de copii și adolescenți. 

Chiar dacă limbajul dependenței este problematic și riscă să simplifice excesiv realitatea, asta nu înseamnă că platformele sunt neutre sau că efectele negative documentate pot fi ignorate. Faptul că un produs nu creează dependență chimică nu îl exonerează automat de obligația de a fi conceput cu grijă față de utilizatorii vulnerabili.