Cronică de carte: Actrițe de azi, actrițe de odinioară

Aș dori să semnalez astăzi apariția a două noi volume semnate de Ion Moldovan. Ambele publicate în anul 2022, în colecția Thalia a editurii clujene Ecou Transilvan. Volume în care autorul își continuă demersul început în urmă cu deja un număr consistent de ani prin intermediul căruia intenționează să transfere în pagini de carte măcar o parte din luminile rampei în care s-au scăldat personalitățile artistice, cel mai adesea de primă mărime, ajunse la apogeul carierei și la ora confesiunilor. Personalități actoricești și regizorale cărora cartea le conferă statut de personaje.

Cărțile semnate de Ion Moldovan mustesc de confesiuni utile pentru cei dornici să afle ceva mai mult și oricum altceva decât ar putea afla din revistele glossy despre cutare actor ori actriță. În paranteză fie spus, mult prea adesea respectivele reviste glossy se fac vinovate și de pervertirea cuvântului și conceptului de vedetă.

Cel mai adesea cărțile datorate lui Ion Moldovan sunt bazate pe interviuri consistente, minuțioase, în cursul cărora sunt abil și cu temeinicie descusuți împricinații. Interviuri completate cu mărturisiri ale colegilor de scenă și cu citate din presa care a consemnat evenimentele teatrale la care intervievații au fost parte.

Așa stau lucrurile și în cazul volumului Virginia Rogin Pasiune și destin. Cartea reface traiectul artistic al actriței care și-a legat în mod esențial numele de cel al Teatrului Odeon din București. Așa că are indubitabil dreptate regizorul Radu Afrim atunci când , în finalul intervenției sale puse în chip de cuvânt înainte (cartea mai dispune și de o prefață datorată Ralucăi Tulbure) o numește pe Virginia Rogin Gina d’Odéon. Util de precizat că cea astfel elogiată a evoluat în toate spectacolele montate acolo de sus-menționatul regizor.

Numai că până a ajunge acolo, până a deveni actriță a importantului Teatru de pe Calea Victoriei, eroina cărții a avut parte de o copilărie și adolescență petrecute pe plaiurile moldave, de anii de școală cu profesori bine pregătiți, serioși evocați cu respect și, înainte de toate, de o familie care i-a înțeles pasiunea pentru teatru. Care i-a respectat decizia de a deveni actriță. Care a ajutat-o să treacă peste cele două eșecuri de la examenele de admitere. Încurajată să persevereze de regizoarele Zoe Anghel-Stanca și Sanda Manu, Virginia Rogin și-a urmat visul. A fost doi ani corp ansamblu la Teatrele din Oradea și din Satu Mare, locuri unde a avut parte de utile întâlniri (amintesc aici cele cu regizorul Alexandru Tocilescu, aflat atunci la început de carieră, și cu Coca Blooss care tocmai a renunțat în favoarea teatrului la jurnalism) apoi a ajuns studentă la clasa profesorului Dem Rădulescu. După absolvire și-a făcut stagiatura la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Unde a prins o parte din perioada de aur a instituției.

Turbulențele de toate felurile ale vieții i-au impus apoi actriței o perioadă de încercări nu tocmai agreabile. De la refuzul accesului altminteri meritat la un Teatru din Capitală, la o obositoare navetă la Giurgiu unde a fost strămutat din ordin și considerente politice Teatrul Ion Vasilescu și la statutul nu tocmai comod și, evident, nesigur de colaboratoare a Teatrului Giulești.

Firea puternică, răzbătătoare, detaliu ce se evidențiază și din răspunsuirile deloc de conveniență date întrebărilor puse de Ion Moldovan, a ajutat-o pe Virginia Rogin. Firea și pasiunea pentru teatru. O pasiune care,la urma urmei, i-a vegheat destinul. În pofida unor împrejurări nu întotdeauna favorabile, protagonista cărții a realizat roluri notabile, a evoluat la cote apreciabile de talent și profesionalitate în spectacole cu grijă rememorate în carte. A apărut în filme,iar după anul 2000 a fost o prezență constantă pe genericele multor telenovele. Să fi însemnat oare asta o demisie artistică? Nu, nici vorbă. În ceea ce mă privește îi împărtășesc opinia că actorul bun, actorul stăpân pe meserie se arată ca atare și în genul acesta de producții.

Virginia Rogin nu a fost scutită nici de invidii și nici de contra-pile colegiale. A știut să treacă peste ele cu fapte, nu cu proteste și scandaluri inutile.Viața de zi cu zi în teatru nu înseamnă defel doar lapte și miere. Nu a descurajat-o nici mariajul ei eșuat cu Mircea Gândilă, nici ceea ce a urmat după. În unul dintre capitolele din partea finală a volumului, discuției i se alătură fiul actriței. Istoricul Andrei Gândilă care face o frumoasă carieră profesorală și științifică în Statele Unite.

Cartea se încheie cu anexe cu o prețioasă valoare documentară. Liste de roluri și fotografii semnificative.

Cartea Mimi Enăceanu. Un trandafir în decembrie este de o cu totul altă factură. Este preponderent documentară. Se bazează pe confesiunile înregistrate în urmă cu zeci de ani ale protagonistei, pe două interviuri în care actrița se arată instruită, cultivatăm deșteaptă, spontană, ironică, veșnic, cum se spune, pe fază, pe extrase din presă. Toate acestea au fost salvate cu mari eforturi de binecunoscutul istoric Manole Filitti, soțul actriței, care plănuia să scrie el însuși o carte în care să refacă evoluția carierei unei actrițe care, pe nedrept, a rămas în conștiința publicului doar pentru evoluția ei din filmul Alo, aterizează străbunica. Toată această memorie salvată i-a fost pusă la dispoziție lui Ion Moldovan de acad. Georgeta Filitti. Un gest cu totul admirabil.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro