"A copia sau a nu copia?!" – Partea I: De la fituici la wireless. O istorie recenta a copiatului
1. Sunt dezgustat şi revoltat de cele întâmplate în învăţământul românesc dar mai ales ce se întâmplă la la examenul de bacalaureat de câţiva ani încoace: elevi care agresează profesori, profesori care îşi bat joc de elevi la ore motiv pentru care elevii îşi bat joc de profesori pe reţele de socializare, profesori care abuzează sexual de elevi, elevi nedreptăţiţi la clasamentul final, elevi care copiază la examen, profesori care copiază la examenul de titularizare, supraveghetori care tolerează şoptitul sau copiatul, profesori care iau mită, contestaţii admise cu diferenţe mari faţă de notele iniţiale, elevi care se sinucid după ce află nota, licee unde nici un absolvent nu trece examenul de bacalaureat. Nu mă îndoiesc că sunt unităţi de învăţământ unde totuşi aceste lucruri nu se întâmplă. Am motive să mă îndoiesc însă că sunt aşa de multe. Atunci când ai sute de elevi şi profesori condamnaţi pentru mită la bacalaureat (în 2008) şi sute de elevi eliminaţi de la bacalaureat (în 2015) de la o singură unitate de învăţămând, stai şi te întrebi care sunt dimensiunile naţionale ale fenomenului. Iar dacă te uiţi în jurul tău la modul în care vorbesc oamenii pe stradă, la mesajele date pe reţelele de socializare, la halul în care se desfăşoară talk-show- urile la TV, la discursurile politicienilor, la caracterul celor care ocupă anumite funcţii în stat, apoi dacă iei în calcul creşterea numărului de infracţiuni, creşterea numărului de şomeri, creşterea numărului de emigranţi şi mai adaugi şi că unul din patru români adulţi e implicat anual într-un dosar civil sau penal nu poţi să te întrebi dacă nu cumva România de azi este rezultatul unui sistem de educaţie inadecvat şi incapabil să arunce ţara în viitor.
Poate sunt îndreptăţit şi eu să vorbesc despre problemele învăţământului ca fost elev, ca tată a două eleve, ca judecător de penal prin sala căruia au trecut şi elevi, şi profesori, ca titular al unor cursuri de educaţie juridică în câteva zeci de şcoli doar în ultimii trei ani ori ca membru al unor grupuri de discuţii pe internet pentru elevi, respectiv pentru dascăli. Dar nu doresc acum decât să analizez un singur fenomen cu care se confruntă învăţământul şi o posibilă soluţie care poate rezolva nu numai această chestiune, ci multe din problemele de moralitate şi de legalitate cu care ne confruntăm în România de azi.
2. Cu toţii ştim problemele de la examenele noastre: se copiază. Da, s-a copiat şi pe vremea comuniştilor, s-a copiat şi în post-comunism, se copiază şi acum, în perioada asta de pseudo-democraţie.
În vremea copilăriei mele, adică prin anii `80, era simplu de suflat de către colegul de bancă sau să te uiţi la foile lăsate la vedere de către cel din faţa ta. Ori se copia direct din carte sau din caiet: când profesorul se uita în altă parte, aveai câteva secunde să pui cartea în braţe şi să vezi răspunsul. În timp, această metodă şi-a dovedit inconvenientele: manipularea acestor obiecte de mari dimensiuni era greoaie şi foşnetul paginilor atrăgea atenţia profesorului. Şoptitul atrăgea atenţia şi ei. Aşa că elevii au început să se chinuie să reproducă exact sau să facă rezumate din lecţiile din care eram anunţați că vom da examene, le scriau cu caractere foarte mici pe bileţele (fiţuici, copiuţe); sau pe spatele riglei (liniarului); sau pe bancă şi acopereau cu penarul când se uita proful; ori sub bancă şi se uitau ce era scris când se făceau că scapă stiloul jos; sau fetele pe picior, sub fusta până la genunchi pe care o ridicau puţin când profesorul se uita în altă parte; ori fiţuica lipită în interiorul bluzei la decolteu; sau scris pe antebraţ sub mâneca pe care o ridicau la nevoie sau chiar în palmă, dacă nu transpirau; ori fiţuica lipită cu scoci transparent pe talpa pantofului. Nu ştiu cum se face că eu, de câteva ori când am încercat să îmi fac fiţuici, nu mai reuşeam să copiez din ele: citind lecţia, apoi rezumând, apoi scriind pe bucăţica aia de hârtie ajungeam de fapt să învăţ ceea ce ar fi trebuit să pregătesc pentru test/teză.
3. În anii `90 erau la modă meditaţiile. Mi se părea atunci imoral ca un coleg de-al meu de clasă să se ducă la meditaţii unde să îl plătească pe profesorul care, la test, ne dădea subiecte pe care le-a rezolvat la mediaţii. Cum nimeni nu se agita pe marginea subiectului, erau două soluţii posibile: ori începeai să mergi şi tu la meditaţii (dar noi, băieţii de părinţi săraci, nu ne permiteam asta), ori făceai ochi dulci colegei care se ducea şi o rugai cu o zi înainte de test să îţi dea şi ţie caietul ei. Acum această chestiune, a meditaţiilor plătite la profesorul de la clasă este infracţiune, dar nu îmi dau seama dacă norma se aplică. Evident, se copia şi la Bacalaureat, de regulă de la colegul de bancă sau de la cel care reuşea să facă toate subiectele şi, prin toleranţa supraveghetorilor, permitea răspândirea lor la toţi cei din clasă. Oarecum stingher te simţeai doar când venea însuşi şeful comisiei şi întreba `E ceva ce nu ştiţi? Haideţi să vă spun eu răspunsurile!`. Evident, banii pe care îi dădeam pentru `protocol` înainte de probe erau ceva normal. Nu avea importanţă că membrii din comisie erau de la alt liceu al unui oraş învecinat: ai noştri se duceau la liceul lor, ei veneau la noi şi peste tot copiii trebuiau să ia Bac-ul, ca să nu facă liceul de râs…
Puţin mai târziu au apărut copiatoarele. În special studenţii au realizat importanţa progresului: nu mai stăteau să facă fiţuici, ci se duceau la xerox cu cartea sau cursurile scrise de mână, le micşorau dimensiunile paginilor până la cele ale vechilor copiuţe şi gata, puteau merge la bere liniştiţi că erau pregătiţi (material) pentru examene. Patronii de xeroxuri s-au şi prins de afacere: îşi făceau întotdeauna un exemplar în plus de pe copiuţe astfel încât, chiar dacă nu aveai cartea sau cursul, puteai obţine o variantă a lor deja micşorată.
4. În anii 2000 au apărut băncile cu un singur loc în şcoli şi licee, ceea ce a făcut puţin mai complicat uitatul pe lucrarea colegilor sau suflatul răspunsurilor. Dar au apărut şi telefoanele mobile. Până să se prindă profesorii, elevii şi studenţii copiau deja cu ajutorul lor. Prin aplicaţia `notes` clasicele fiţuici căpătau acum formă digitalizată; au apărut softuleţe gen `fiţuica mobilă`, ca să nu mai fii nevoit să tot umbli la taste pentru derularea scrisului. Ca să scapi totuşi de scris, fotografierea paginilor de curs erau soluţia ideală. Pentru situaţii de urgenţă, funcţiona metoda `întreabă un prieten`: prin sms se putea obţine răspunsul în direct de la un prieten aflat acasă, cu cartea în mână. Iar cine avea acces pe net, obţinea informaţii mai rapid şi complet. Curând a apărut interdicţia de a avea telefon mobil asupra ta la examen.
La Bac s-a aplicat aceeaşi metodă: dacă nu îţi suflau colegii, îţi suflau profesorii. Numai că cei din urmă au început să nu o mai facă gratis: efortul depus şi salariile mici au fost motive suficiente să pretindă bani. Ca urmare, banii de protocol (a se citi pentru suc şi biscuişi, dar şi puţină toleranţă la şoptitul dintre colegi) s-au transformat în mită pentru răspunsuri exacte. Asta a făcut ca în anul 2008 să izbucnească primul şi cel mai mare scandal din istoria bacalaureatului: `Mită la Bacalaureat` din Sighetul Marmaţiei – a fost arestată directoarea care a adunat bani de la elevi promiţându-le că va interveni la membrii Comisiei şi la supraveghetori, după care femeia a pus profesorii să rezolve subiectele şi le-a împărţit elevilor prin clase; soluţia definitivă, dată anul trecut de Curtea de Apel Cluj, a fost: 142 de persoane au fost condamnate pentru dare și luare de mită, din care 43 de profesori, restul elevi. Doi profesori au fost condamnaţi la închisoare cu executare, restul cu suspendare. Toţi au acum cazier; o parte din profesori au fost daţi afară, alţii au plecat de bunăvoie; iar elevii, dacă îşi vor mai lua Bac-ul vreodată, nu vor putea activa niciodată în domeniu precum poliţie, justiţie, armată, servicii speciale chiar dacă se vor reabilita şi sancţiunea va fi şteasă din cazier. Urmare a scandalului declanşat în 2008 s-au introdus camere video în sălile unde se susţine Bac-ul; spun însă elevii corecţi că supraveghetorii ştiu să evite unghiul de filmare pentru a le furniza răspunsurile celor care au `cotizat`. Oricum, au fost şi alte scandaluri, cel mai recent prin amploarea lui fiind cel de la un liceu bucureştean, unde procurorii au fost nevoiţi să trimită autobuze pentru a fi aduşi copiii la audieri.
5. În anii 2010 au apărut tehnici speciale de copiat, odată cu dezvoltarea tehnologiei. Metoda `cu cască` a devenit extrem de utilizată: tu deţii un telefon asupra ta dat pe silent, casca e în ureche, firul prin mânecă, dictezi subiectele la prietenul aflat în alt loc care îţi spune răspunsurile. Pentru că exista riscul să se vadă firul din ureche, au apărut caştile cu bluetooth – ceea ce a rezolvat şi problema de a nu se descoperi telefonul asupra ta şi anume: intri în sala de examen, laşi telefonul în geantă dar pornit, dictezi subiectele la un microfon aflat în capătul stiloului şi primeşti răspuns în cască. Pentru că supraveghetorii au început să ceară elevilor şi studenţilor să nu mai şoptească şi să îşi dea părul pe după ureche, au apărut ochelarii care transmit în afară mesaje video şi microcăştile care recepţionează semnal audio şi care se pun direct pe canalul auditiv, aproape de timpan. Mecanismul de emisie-recepţie se găseşte de achiziţionat pe internet sau se poate închiria cu ziua din cartierele studenţeşti. Cine are bani, îşi poate face rost chiar de cerneală invizibilă şi un pix cu ultraviolete pentru a vedea ce este scris cu acea cerneală, dar metoda este ineficace la examene serioase când foaia de hârtie şi instrumentul de scris îți este dat de organizatori. Există şi posibilitatea de transmiterea a foii cu subiecte prin fotografiere cu ShMessenger.
INTERVIURILE HotNews.ro