A doua șansă. Cronică de carte: Cuțitul de Salman Rushdie. “Reflecții în urma unei tentative de asasinat”.

„În data de 12 august 2022, la ora unsprezece fără un sfert, într-o dimineață de vineri din nordul Statului New York, am fost atacat și aproape ucis de un tânăr cu un cuțit imediat ce am ieșit pe scena amfiteatrului din Chautauqua să vorbesc despre cât e de important să-i protejăm pe scriitori de pericole”.

În felul acesta, în tonul specific pentru un proces-verbal sau, mai de grabă, pentru o declarație la Poliție începe Cuțitul, cea mai recentă, poate și cea mai dureroasă și mai personală carte a lui Salman Rushdie. Una care conține, așa cum se spune în subtitlu, “reflecții în urma unei tentative de asasinat”. Carte plasată, și nu întâmplător, sub semnul unui citat din Samuel Beckett: Suntem alții, diferiți de cei care-am fost înaintea nenorocirii unei zile de ieri. Spun nu întâmplător fiindcă scriitorul de origine irlandeză a fost cu mulți, mulți ani în urmă, pe vremea când încă nu scrisese decât foarte puțin din ceea ce avea să devină o Operă (lucra atunci, în 1938, la Murphy), victima unei agresiuni. Asemănătoare cumva celei cu care se va confrunta Rushdie. Aceasta fiindcă refuzase să dea curs solicitării unui proxenet, avusese nu doar puterea de a-i face față, de a se recupera tot după o lovitură de cuțit, ci și pe aceea de a se întâlni la tribunal cu agresorul a cărui faptă se încadra, după propriile mărturisiri, în ceea ce André Gide numea, în Les Caves du Vatican, “actul gratuit”.

Nu știu dacă, în conferința care nu a mai avut loc, Rushdie intenționa să evoce cazul Beckett. Pesemne, da. Știu însă sigur că decizia celui ce scrisese O, ce zile frumoase! de a se confrunta cu agresorul a însemnat enorm pentru felul în care, ani buni mai târziu, scriitorul de origine indiană a știut să valorifice ceea ce el însuși numește a doua șansă. O șansă care, iată, a existat și despre care dă seama cea mai consistentă parte a Cuțitului. Volum apărut în 2024 în engleză și tot în 2024 și în limba română, la editura ieșeană Polirom. În excelenta traducere și cu notele Danei Crăciun.

Admit că nu întâmplător am menționat titlul unei anumite piese a lui Samuel Beckett. Titlu care în limba engleză sună Happy Days. Căci ceea ce i s-a întâmplat în acel sfârșit de dimineață de vineri lui Salman Rushdie a însemnat punctul final al unei etape de cinci ani de fericire. De la celebra, cumplita fatwa, condamnare la moarte hotărâtă de ayatollahul Khomeyni la sfârșitul anilor ‘80, despre care noi, românii, am aflat de la Radio Europa Liberă, locul de unde am aflat și despre Versetele Satanice (reamintesc că în ultimele sale zile, în atât de enigmatica lui vizită în Iran, Ceaușescu l-a omagiat și pe cel ce devenise simbolul fanatismului religios în formă absolută) trecuse un număr consistent de ani. După o perioadă de viață în care protecția polițienească se amestecase cu necesitatea unor explicații reînnoite, chiar cu necesitatea devenită de la un moment dat povară de apărare a cărții, Rushdie ajunsese să trăiască într-o relativă normalitate. Ba chiar și într-o anume fericire dată de întâlnire cu Rachel, adică cu cea cunoscută îndeobște cu prenumele Eliza, cea care îi va deveni soție în 2021. După o serie întreagă de întâmplări rememorate cu lux de amănunte, cu umor și duioșie în partea de început a cărții. S-a întâmplat o anume surpriză a dragostei, care mie mi-a adus aminte cumva de piesele lui Marivaux, s-a petrecut și un mic accident în cursul căruia Rushdie s-a umplut de sânge și și-a spart ochelarii (lucrurile acestea s-au repetat întocmai și în cursul celor 27 de secunde cât a durat atacul din 12 august 2022, atac visat cu numai câteva zile înainte), a urmat îmbolnăvirea cu Sars Cov 2. Și, în fine, au avut loc o ceremonie și o petrecere de nuntă petrecută fără participarea familiei care nu a primit permisiunea de a veni din Anglia în Statele Unite tocmai din cauza măsurile de protecție aflate încă în vigoare. Toate acestea au marcat cinci ani de fericire. Despre care Rushdie a început la un moment dat să scrie, în pofida zicerilor lui Montherlant care afirmase undeva că :”fericirea scrie cu cerneală albă pe foi albe”. După conferința eșuată de la Chautauqua. Înainte căreia au intervenit apoi cele 27 de secunde, memorate în cele mai mici și mai cumplite detalii, a intervenit cuțitul, perceput ca instrument al terorii, ca armă de vecinătate și care face ca acele crime comise cu el să instituie între victimă și agresor un anume fel de intimidate. Cuțit nevăzut, pe care Rushdie se declară de la bun început incapabil să-l descrie, dar care și-a făcut cu asupra de măsură datoria. Concretizată într- un număr impresionant de răni pe trup, în ochiul devenit “o monstruozitate”, pierdut definitiv în cele din urmă. Au intervenit contradicția prognosticurilor- va supraviețui/nu va supraviețui, sosirea moral salvatoare a Elizei, semnalele încurajatoare ale prietenilor și ale majorității lumii literare, dar și reacțiile adverse din India și Pakistan. Reacții care nu aveau cum să nu doară. A intervenit, în fine, decizia de a supraviețui. Și conștientizarea faptului că “există o recuperare a trupului”, descrisă cu lux de amănunte în prima parte a cărții, parte subintitulată Îngerul Morții, și îndeosebi în capitolul Hamot și “o recuperare a minții și a spiritului”. Despre care e vorba în cea de-a doua parte a volumului. Cea intitulată Îngerul Vieții.

Și acum ne întoarcem la Beckett și povestea din vremea tinereții sale. La faptul că viitorul mare dramaturg s-a dus să își vadă atacatorul. Faptul a devenit un exemplu pentru autorul Versetelor satanice. Care are propriul lui fel de a se întâlni cu criminalul. Rushdie nu vrea să scrie în carte numele real al celui ce voia să îi ia lui viața. Preferă să îl numească cu o inițială. Un simplu A. Salman Rushdie citează câteva declarații ale acestuia din care e clar că ideea asasinatului, a acestui act de terorism cultural, nu a avut nici cel mai mic fundament real. Cel numit A. nu și-a recunoscut niciodată vinovăția, deși actul lui cu intenții criminale se petrecuse la vedere, a refuzat înțelegerile cu procurorii.

Numai că nu detaliile acestea îl interesează cu adevărat pe Salman Rushdie. Scriitorul ar fi dorit să cunoască resorturile intime ale crimei puse la cale de A. Însă cum declarațiile acestuia nu prea spuneau mare lucru, Rushdie a imaginat patru întâlniri, patru dialoguri dialoguri cu acesta. Dialoguri pesemne cu funcții terapeutice, necesare în vederea reclădiriifericirii, e drept, “o fericire rănită”, la fel cum a fost nevoie și de o a doua vizită la Chautauqua….Citeste intreg articolul pe Contributors.ro