„A fost și o mică doză de inconștiență”. Nevăzător, pe via Transilvanica. Povestea lui Sorin Ilie Țața, bărbatul care se luptă să facă România mai accesibilă 

„Persoană nevăzătoare, inconștientă, vrea să facă o bucată din Via Transilvanica, am bicicletă tandem, cine se bagă?”. Este anunțul pe care Sorin Ilie Țața l-a postat pe un grup de Facebook. Și-a găsit un partener și a plecat în aventură. A fost doar una dintre ele. Bărbatul în vârstă de 35 de ani se consideră o persoană activă. Are însă aproape zilnic parte de provocări, dar și de adaptări.  

• „Avem aproximativ 1.000.000 de persoane cu dizabilități în România, vreo 850.000 de adulți și undeva la 70-80.000 dintre ei sunt angajați. Până acum, cei mai mulți erau refuzați din start” 
• În România, cea mai mare problemă este „lipsa accesibilității în ansamblul ei”. „Eu sunt dependent de ride-sharing din simplul motiv că nu am semafoare audio, care să facă «bing, bing, bing» când e verde, ceea ce înseamnă că o să trec la ghici. Nu vreau să îmi risc viața doar ca să traversez strada”, povestește el.

„Am 2000 de curse de ride-sharing la activ. Nu poți să mă întrebi ceva ce nu m-a întrebat deja un șofer”, spune Sorin Ilie Țața, la începutul întâlnirii. 

Bărbatul se deplasează cu un baston alb și cu siguranță de sine. „Uite cum o să facem. O să te iau de brațul drept și mergem să luăm o cafea”, continuă el, în timp ce deschide drumul. 

Sorin Ilie Țața și-a pierdut vederea la 15 ani, din cauza unei afecțiuni genetice. Toată copilăria a fost prins între operații, însă știa ce urmează să i se întâmple. Așa că a decis că nu trebuie să aștepte după „o soluție minune”, după cum chiar el o numește, care să-i redea vederea, ci trebuie să exploreze și să se bucure de tot ce poate. Spune asta acum, la 35 de ani. 

„Întotdeauna mi-a plăcut să îmi depășesc limitele”

Dar același gând l-a făcut, în urmă cu un an, să plece pe Via Transilvanica, un traseu spectaculos de 1.400 km din România care unește zone precum Drobeta Turnu-Severin și Reșița, ajungând până la Putna. 

A vrut să facă acest traseu cu o bicicletă tandem, cu două locuri – care e condusă de un „pilot”, iar în spate mai are un pasager. 

„Eu vin dintr-o familie de sportivi, tatăl meu a jucat rugby. La noi în familie este foarte iubit sportul, în general. Mie îmi place să înot și să alerg. Pe lângă asta, a fost și o mică doză de inconștiență. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi depășesc limitele. Era un moment în care simțeam nevoia să fac ceva extraordinar și pur și simplu mi-a venit ideea”, spune zâmbind Sorin Ilie Țața.  

Își ia apoi telefonul și, cu ajutorul unui soft special, ajunge în galerie pentru a arăta poze din aventura lui. „Aici ar trebui să fie”, spune el. 

După ce a dat mesaj pe grupul de Facebook dedicat traseului, și-a întâlnit pilotul la Vatra Dornei, urmând apoi să se îndrepte spre Bistrița.  

„Era octombrie, frig, ploaie și nămol”

Își propusese să parcurgă 350 de kilometri din traseu, dar, la sfatul pilotului, care știa că 95% din Via Transilvanica este off-road, pe munte, prin șleauri, prin pădure și prin mijlocul oilor, a redus distanța la 250 de kilometri în șapte zile.

„Mi-am ales o perioadă foarte nepotrivită”, recunoaște el acum. „Era octombrie, frig, ploaie și nămol”. Terenul off-road reprezintă, de fiecare dată, o provocare pentru Sorin Ilie Țața, indiferent unde se află. 

„Calc cu și mai mare prudență, pentru că nu știu exact ce mă așteaptă la următorul pas”. La un moment dat, terenul devenise atât de problematic încât au fost nevoiți să împingă bicicleta, pentru că roțile pur și simplu nu se mai învârteau. 

A reușit să parcurgă 120 de kilometri, înainte să fie nevoit să pună capăt aventurii, din cauza unei accidentări la genunchi. Pe lângă accidentare, a avut parte și de alte momente intense. 

„Trebuie să recunosc că după ce m-am întors acasă, după întâlnirea cu câinii de la stâne – cu ursul nu m-am întâlnit, deși mi-era foarte teamă să nu mă întâlnesc și cu el -, mi-am dat seama că am făcut o chestie chiar inconștientă, totuși am un copil de crescut. Nu prea îmi mai permit să fac lucruri atât de riscante”, explică el. 

Se gândește la soție și la băiatul său de șase ani, însă, în același timp, planifică o revenire. Vrea să parcurgă o porțiune mai mare, dar și într-un grup mai mare. 

„Și persoanele cu dizabilități pot face lucruri extraordinare”

Întrebat dacă aventura lui „inconștientă” a avut ca scop și să atragă atenția asupra persoanelor nevăzătoare, Sorin Ilie Țața spune direct: „Da!”  

„Ăsta trebuia să fie un test. Am zis că avem nevoie de vizibilitate, avem nevoie de awareness. Înainte să pornesc o campanie întreagă, aș vrea să văd dacă este sau nu este fezabil. Pe termen lung, ăsta era scopul, să facem o campanie mai amplă în care să arătăm că uite, și persoanele cu dizabilități pot face lucruri extraordinare”, spune bărbatul în vârstă de 35 de ani. 

El amintește de mai multe persoane nevăzătoare care reușit să facă ceea ce societatea nu s-ar aștepta. Primele exemple care îi vin în minte lui Sorin Ilie Țața sunt nevăzătorii care au cucerit Kilimanjaro.

Punctează apoi că persoanele cu dizabilități nu trebuie nici să fie plasate în tabere – nici în cea a „super eroilor”, fie în cea a oamenilor neputincioși. 

„Adevărul e undeva la mijloc”, spune el.

Accesibilitatea este vitală pentru persoanele cu dizabilități

De aceea, el pune mult accentul pe ideea de accesibilizare. „Ca să dau un exemplu foarte mic, dacă nu exista bicicleta tandem, eu n-aveam cum să merg cu bicicleta pe munte. Dacă nu există rampe, persoanele utilizatoare de scaun rulant nu pot ieși de casă, atunci cum își pot ele atinge potențialul maxim?”, se întreabă el.

De altfel, bărbatul se implică, încă din liceu, în ajutare persoanelor nevăzătoare, fiind membru în mai multe asociații. 

„Primeam foarte multe întrebări de la oameni din comunitate, care mă întrebau «Tu cum faci chestia aia pe calculator?», pentru că nu-i poți spune unui nevăzător să dea click dreapta cu mouse-ul în partea dreaptă a ecranului, unde are o iconiță cu un semn de întrebare roșu. Nu funcționează așa. Pentru el, să găsească o informație accesibilă este deja complicat. Trebuie să te bazezi pe oameni din comunitate care ori știu să-ți zică pașii exact, ori au găsit o soluție astfel încât să poți să faci și tu task-ul ăsta. Să-ți plătești facturile, spre exemplu, pe site-ul furnizorului”, explică Țața. 

„Mi-au zis că nu mă voi descurca”

Acum, el este angajat să facă acest lucru. Dar a întâmpinat mai multe probleme în a-și găsi un loc de muncă. 

„Avem aproximativ 1.000.000 de persoane cu dizabilități în România, vreo 850.000 de adulți și undeva la 70-80.000 dintre ei sunt angajați. Nu pentru că alții nu-și doresc, ci pentru că până acum, cel puțin, erau refuzați din start”, spune el.  

Oferă apoi exemplul personal: „Am vrut să mă angajez imediat când am terminat facultatea. Am terminat Facultatea de Comunicare și Relații Publice, am vrut să mă angajez, am trecut de toate probele telefonice, inclusiv limba străină și tehnică, și când m-am dus la interviul propriu-zis și m-au văzut acolo, asta când întâmplă în 2011, mi-au zis clar că nu mă voi descurca și la revedere”. 

Accesibilitatea în România, încă un subiect trecut cu vederea 

El este acum manager de accesibilitate la BCR, un subiect de care societatea încă nu este preocupată „prea mult”. 

„Mie îmi place să zic că sunt un rol de suport și un consultant intern. Pe zona asta de accesibilitate avem legislație de foarte mult timp. Încă din 2006 avem legea 448/2006 (n.r. – privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap), și mai recent avem și directive europene transpuse, legi naționale, Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, dar know-how-ul este foarte prețios”, explică el.

El spune că a observat în ultimii ani cum companiile  încep să fie din ce în ce mai conștiente și dornice să vină în sprijinul persoanelor cu dizabilități. 

„În momentul în care auzi de accesibilitate, lucrurile par foarte complicate și până într-un anumit punct sunt, pentru că foarte multe cerințe tehnice la mijloc. Spre exemplu, nu poți, pur și simplu, să construiești o rampă, căci trebuie să respecte niște principii de proiectare, o înclinare, o lățime. Alt exemplu: nu poți pur și simplu să arunci un text în Braille, pentru că textul în Braille are un font specific. Nu poți să-l faci mai mare, nu poți să-l faci mai mic. Înălțimea punctelor trebuie să fie la 1,4 mm, distanța dintre puncte trebuie să fie într-un fel. Nu poți să faci după capul tău, pentru că ai niște cerințe legale”, povestește Țața. 

„E o diferență între a fi în conformitate și a ajuta omul cu adevărat”

Astfel, el vine să verifice dacă mijloacele de accesibilitate sunt conforme din punct de vedere legal, dar, în același timp, „mă asigur la firul ierbii că soluțiile pe care le gândim sunt și utile cu adevărat.”

„E o diferență între a fi în conformitate și a ajuta omul cu adevărat. Asta se vede foarte mult în zona digitală, spre exemplu, unde există tot felul de tool-uri de accesibilitate. La finalul zilei îți zice da, ești conform 98%, și tu pleci liniștit acasă zicând că ai făcut o treabă extraordinară. Dar ce nu poate să-ți măsoare un tool automat este experiența utilizatorului”, explică Țața.

„Nu am semafoare audio și nu știu care este autobuzul care vine în stație”

În opinia lui, în România, cea mai mare problemă este „lipsa accesibilității în ansamblul ei”. 

„De exemplu, semafoare audio. Eu sunt dependent de ride-sharing din simplul motiv că nu am semafoare audio. Și pentru că nu am un semafor audio care să facă «bing, bing, bing» când este verde, eu n-am de unde să știu că este verde, ceea ce înseamnă că o să trec la ghici. Nu vreau să îmi risc viața doar ca să traversez strada”, povestește el. Astfel de semafoare sunt întâlnite în țări europene, precum Spania. 

În plus, continuă el, „nu știu care e autobuzul care vine în stație”. Așa că este nevoit să apeleze la persoanele din stație, deși, subliniază el, ar trebui ca la deschiderea ușilor să se audă din difuzor numărul autobuzului și destinația.

„În realitate, persoanele cu dizabilități au nevoie de multe servicii de suport”

Nici relația cu instituțiile statului nu este roz, arată Țața. „De fiecare dată când mă duc la o instituție, îmi trântește în față un formular pe care eu nu am cum să-l completez. După aceea te lovești de o groază de probleme birocratice prin care vii cu un însoțitor, soția, mama, o persoană de încredere care să te ajute să completezi”, 

„Până acum am funcționat foarte mult pe un model…să-i spunem socialist-comunist, în care autoritățile înțelegeau că sprijinul pentru persoanele cu dizabilități înseamnă o indemnizație de handicap. De fiecare dată când persoanele cu dizabilități erau nemulțumite sau se mai făceau niște rectificări bugetare, toată lumea înțelegea că trebuie să mai creștem un pic indemnizația de handicap. În realitate, ce au nevoie atât persoanele nevăzătoare, cât și persoanele cu alte dizabilități, sunt foarte multe servicii de suport”, adaugă Țața.

Poate deveni România mai accesibilă? 

În România, indemnizația de handicap variază de la 80 de lei pe lună până la 728 de lei, în funcție de gravitate.

El subliniază și că instrumentele de care au nevoie persoanele nevăzătoare pentru a fi independente sunt costisitoare. Cel mai la îndemână exemplu pe care îl oferă este laptopul pe care are instalat un program special. Licența programului costa 1000-1500 de dolari. Un display Braille care se conectează la calculator începe de la 3500 de dolari, spune el. 

„Lucrurile astea nu sunt decontate în România”, spune el.

Sorin Ilie Țața spune că un orizont de timp când în România va exista o accesibilitate pentru persoanele cu dizabilități poate să însemne doi ani, dacă lucrurile pornesc acum, sau, afirmă pesimist, schimbarea poate să nu vină niciodată.