Acordul cu Iranul, petrolul și stabilitatea Orientului Mijlociu

Pe 2 aprilie 2015, Iranul și marile puteri ale lumii au ajuns la o înțelegere preliminară asupra programului său nuclear. SUA și Uniunea Europeană vor ridica sancțiunile economice dacă Agenția Internațională de Energie Atomică (IAEA) confirmă că Iranul își reduce programul nuclear.

Planul Comun Comprehensiv de Acțiune (Joint Comprehensive Plan of Action – JCPOA) conține șapte secțiuni menite să asigure suficiente puncte de control pentru inspectorii IAEA:

1. Nivelele stocurilor de uraniu îmbogățit;
2. Numărul maxim permis de centrifuge destinate îmbogățirii uraniului. Uraniul natural este preponderent alcătuit din izotopul U²³⁸, care nu fisionează. „Îmbogățirea” înseamnă că, prin o centrifugare intensă a minereului, izotopul fisionabil, U²³⁵, prezent natural în cantități de până la 0,71%, se concentrează până la nivele necesare construirii unei bombe atomice, de circa 90%;
3. Nivelele permise de uraniu îmbogățit. Pentru scopuri medicale și energetice, se vor putea folosi concentrații reduse de U²³⁵, de circa 3 – 5% (low grade);
4. Nivelul inspecțiilor permise (vezi discuția de mai jos);
5. Dezvoltarea facilităților de prelucrare și stocare a uraniului low grade. Iranul are în prezent patru căi de producere a armelor nucleare: prin două facilități, la Natanz și Fordow, pentru îmbogățirea uraniului folosind mii de centrifuge; prin reactorul cu apă grea de la Arak, unde se produce plutoniu, și o cale implicând facilități ascunse. Există o reală posibilitate ca, o dată cu semnarea acordului final, Fordow să devină o fabrică de izotopi stabili și un centru internațional de fizică. La fel, și reactorul Arak ar putea deveni un centru internațional de cercetăriⁱ. Divulgarea facilităților ascunse constituie o piatră de încercare pentru negociatorii ambelor părți.
6. Cercetarea și dezvoltarea unor teme legate de radioactivitatea indusă. Desemnarea și inspectarea centrelor de cercetare și dezvoltare va fi o problemă spinoasă în timpul negocierilor finale, pentru că suspiciunile legate de activități subversive, potențial producătoare de combustibil nuclear, vor persista.
7. Sancțiunile care vor trebui ridicate și cele care vor fi menținute temporar ca un element de coercițiune în caz de comportare delincventă a Iranului. Reacția liderului suprem al Iranului va fi prezentată mai jos.

Înțelegerea JCPOA reprezintă o realizare diplomatică majoră, dar nu este totuși documentul final. Până pe 30 iunie (sau o dată ulterioară), când se speră finalizarea acordului, mai sunt multe probleme semnificative care necesită să fie rezolvate. În principal, este vorba de elemente tehnice și opoziția politică domestică (atît în Statele Unite- Congresul Republicanⁱⁱ, cât și în Iran și Israel).

Semnarea acordului interimar iranian a marcat un nou element în politicile regionale din Orientul Mijlociu. Este vorba acum despre posibilitatea ca o anumită cantitate de petrol iranian să apară la vară pe o piață deja suprasaturată datorită țițeiului de șist din Statele Unite. Dacă acest lucru se va întâmpla, dinamica regională nou creată va exacerba tensiunile locale deja existente. De ce?

Fiecare dintre țările Orientului Mijlociu are o agendă de acțiune vizavi de vecinii săi. Turcia urmărește o politică reactivă cu nuanțe neo-otomane. Luna trecută, Președintele Turciei a acuzat Iranul că încearcă să “domine regiunea” prin agenturile sale din Irak, Liban, Siria și Yemen, sugerând unora că Turcia este pe cale să treacă la o confruntare cu marele său vecin din sud și să adere la o coaliție, condusă de Arabia Saudită, menită să distrugă influență Iranului în Orientul Mijlociu.

Obsesia Israelului cu Iranul îi împinge pe ultimii în mlaștina din Siria. Recent, premierul Benjamin Netanyahu a pus noi condiții care, în opinia guvernului său, ar lucra mai bine pentru succesul acordului care se va semna la vară. Dar o parte din aceste condiții – accesul inspectorilor oricând și oriunde pe teritoriul Iranului, oprirea a 10.000 de centrifuge în loc de 5.000 cât prevede actuala înțelegere, recunoașterea statului Israel de către Iran – sunt socotite inacceptabile pentru un stat suveran și independent, precum Iranul. De aceea, nu este surprinzătoare reacția liderului suprem iranian, Ayatollah Ali Khamenei, care a declarat că țara sa nu va semna nici un acord dacă 1) toate sancțiunile economice nu vor fi ridicate în ziua semnării și 2) dacă zonele militare nu vor fi exceptate de la inspecții. Dar, pe fond, Iranul consimte tacit la rolul SUA în Irak și speră că acordul nuclear îi va amplifica puterea regională. Egiptul aspiră la un nou rol regional, anti-islamist. Arabia Saudită este într-un mod defensiv, confruntată cu vecini rebeli. Riyadhul nu vede o valoare imediată în împăcarea cu Iranul. Rivalitățile regionale șubrezesc fundațiile deja instabile din Irak, Siria și Yemen.

La o privire mai atentă, Riyadhul vede mâna Teheranului în instabilitatea care înconjoară regatul saudit. Cu alte cuvinte, saudiții cred că protestele șiite și rebeliunea din jurul granițelor țării sunt produsul încercărilor Iranului de a-și afirma puterea și de a submina influența Riyadhului prin instaurarea unei așa-numite „semiluni șiite”. Drept consecință, regatul saudit este angajat în multiple războaie locale în care suportă opozanții guvernelor și grupurilor sprijinite de Iran: Hezbollah în Liban, regimul lui Bashar al-Assad din Siria, musulmanii șiiți și guvernul Irakului, protestele din Bahrain sau rebelii Houthi din Yemen. Marea speranță a Arabiei Saudite este că prețurile scăzute ale petrolului vor diminua drastic finanțele iranienilor și abilitatea lor de a sponsoriza războaie locale.

Situația confruntațională cea mai pregnantă este cea din Irak, unde liniile frontului reflectă geografia umană a țării. Confruntările militare sunt concentrate în principal de-a lungul ariilor mixte care împart comunitățile, ca și în teritoriile disputate: în nord, de kurzi, și est, de ISIS. Actuala situație teritorială probabil va persista pentru câtva timp, în ciuda unor victorii militare recente. Împărțirea de facto a Irakului pare foarte probabilă, dar în lipsa unei noi înțelegeri politice, dezintegrarea va fi contestată local, cu accese de violență focalizate de-a lungul noilor granițe care se vor forma. Competiția internă pentru controlul stătulețelor etno-sectante va alimenta și în viitor fragmentarea teritorială și violența.

Atât în Orientul Mijlociu, cât și în nordul Africii, granițele vor intra sub presiune datorită prăbușirii unor state și violenței din zonă. Instituții statale slabe, lipsa domniei legii, competițiile dintre liderii războinici locali fac țări precum Yemenul, Libia și Irakul să fie primii candidați în această fază politică. Ultimele două state au și însemnate rezerve de petrol. Războaiele civile regionale vor fi dificil de stins. Competiția regională curentă este văzută de puterile rivale ca o sumă zero. Adică, puterile regionale consideră că haosul produs de violența inter-grupuri reprezintă o oportunitate pentru avansarea propriilor interese. Ele vor continua să alimenteze conflictele regionale și chiar vor interveni direct. Controlul răspândirii războaielor va fi dificil, dată fiind natura trans-națională a grupurilor violente. Un cadru de securitate regional va fi necesar pentru a instaura o oarecare stabilitate.

În aceste condiții, doi jucători importanți, ambii mari producători de petrol, vor domina politica Orientului Mijlociu: Arabia Saudită și Iranul.

Rolul Arabiei Saudite va fi fundamental influențat de dinamica prețurilor petrolului. Țara va avea nevoie de o politică corectă și eficientă pe piața de petrol. Se pot distinge cel puțin patru dimensiuni vor juca un rol important în această politică:

1. Protecția propriei cote din piața petrolului. Acest aspect al politicii de piață este elementul principal. Acționând în baza lui, Arabia Saudită va căuta să elimine competiția provenită din producția de țiței cu costuri mari din țările non-OPEC, reducând astfel abilitatea acestor țări de a profita de pe urma prețurilor ridicate în detrimentul saudiților. În fine, protecția cotei de piață va permite țării niveluri de producție care să satisfacă cererea domestică și nevoile de export.
2. Încurajarea disciplinei OPEC, organizație dominată copios de saudiți. Riyadhul este determinat să nu acționeze singur ca swing producer.
3. Competiția regională. Prețurile scăzute ale petrolului oferă pârghii politice asupra concurenților regionale, în special Iranul.
4. Contracararea creșterii țițeiului neconvențional din Statele Unite. Dacă Arabia Saudită decide să introducă o nouă politică a OPEC-ului, va trebuie să facă față unor presiuni semnificative. De ce? Pentru că formarea noii politici, care să suporte o nouă cooperare regională, ar putea conduce la o mai mare volatilitate a prețurilor datorită surplusului de țiței neconvențional produs de Statele Unite.

Diferențele în rezerve financiare controlează capacitatea de manevră a statelor din Golf. Un deceniu de prețuri ridicate și o politică fiscală relativ corectă au permis țărilor OPEC din Golful Persic să acumuleze o semnificativă „saltea” financiară. Construirea unei presiuni politice regionale ca rezultat al prețurilor scăzute va fi mai rapidă decât abilitatea Arabiei Saudite de a-și atinge toate obiectivele sale de piață.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro