Actualitatea "Apelului catre lichele": Recurs la memorie
Cine poate uita ropotele de aplauze dezgustatoare de la Congresul rusinii si umilirii nationale, cel de-al XIV-lea, si, slava Cerului, si ultimul din istoria atat de putin glorioasa a PCR? Cuvantarile rostite de mamelucii dictatorului? Privirea lui, iscoditor-suspicioasa, de fiara incoltita, osanalalele smintite, ditirambii deliranti, spaima, frigul, bezna, foametea? Cine si-ar fi putut inchipui ca in doar cateva saptamani intreaga sandrama urma sa se naruie, ori macar sa para prabusita? Dar mai ales, cine isi putea imagina ca aceleasi figuri sinistre, cantaretii de imnuri, autorii de ode, versificatorii elogiilor desantate pentru „geniul intre genii” si pentru „savanta de renume mondial”, canaliile eterne, vor schimba macazul cu o ametitoare viteza si se vor prezenta celor care inca nu apucasera sa-si ingroape mortii drept salvatorii „democratiei originale”?
Cine s-ar fi gandit ca „tovarasa” Olivia Clatici, secretara Centrului Universitar de Partid Bucuresti unde era colega cu „tovarasii” Rebedeu, Cenusa si Parjol, va avea imensul tupeu sa se pretinda „taranista de-o viata”? Ca fostul premier ceausist Ilie Verdet isi va infiinta un partid din care ulterior Ion Iliescu va recruta senatori ai PSD? Ca un Cozmanca, fostul adjunct al Elenei Ceausescu la Comisia de Cadre a CC al PCR, va ajunge marele tragator de sfori din anturajul lui Iliescu, Nastase, Oprescu etc? Ca Legea Lustratiei va fi tergiversata ani si ani de zile, iar dupa ce va fi fost votata, amputata si „intrata la apa”, avea sa fie respinsa de Curtea Constitutionala intr-o Romanie in care seful statului declarase regimul comunist drept ilegitim si criminal? Ca un erou precum Vasile Paraschiv va muri uitat de mai toata lumea, cata vreme oligarhii cinici dau lectii de liberalism? Ca un tortionar bestial precum Gheorghe Enoiu va beneficia de o batranete de nimeni si de nimic tulburata? Ca monstrul care a fost Nicolae Plesita va muri intr-un sanatoriu special, fara a fi fost adus in fata justitiei pentru nenumaratele sale crime? Ca un Stefan Andrei va ajunge sa dea lectii despre „dictaturile de dezvoltare”, diferite, in viziunea sa, de cele „represive”? Ca un rapsod al tiraniei precum raposatul Adrian Paunescu va fi onorat ca „poet national” egal cu Eminescu? Ca partidul ce-si zice liberal se va infrati cu partidul luui Iliescu? Ca un un om politic lansat pe orbita gloriei de Corneliu Coposu si de Alianta Civica, care crezusera in fagaduintele sale anticomuniste, va spurca obsesiv numele unor intelectuali de marca numai pentru ca-l invidiaza patimas pe cel aflat acum in fruntea statului? Am scris candva o carte intitulata „Irepetabilul trecdut”. Mi-e teama ca titlul tine de ceea ce se cheama wishful thinking.
„Apelul catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignari etice. L-am recitit zilele acestea si n-am gasit nimic excesiv in el. Dimpotriva, este un document al regasirii onoarei in timpuri atat de tulburi, o invitatie plina de bun simt la claritate morala. In aceeasi perioada, Octavian Paler a scris in „Romania Libera” un articol intitulat „Nevoia de franchete”, ripostand imposturii feseniste intruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi „Proclamatia de la Timisoara” (martie 1990), tot atunci (si deloc accidental, a fost infiintat SRI), in iunie au fost adusi sa distruga societatea civila si partidele democratice purtatorii de lanturi mineresti ghidati de lichelele securiste. „Apelul”, aparut pe 30 decembrie 1989, in ajun de An Nou, era o tentativa de exorcizare, propunea o metoda de regenerare a tesutului moral prin redobandirea increderii, liantul capitalului social intr-o democratie. Au urmat calomniile imunde din „Azi”, „Dimineata”, „Adevarul” lui Novaceanu, „Romania Mare” si nu mai putin oribila foaie antifrastic numita „Europa” (si-o mai aminteste cineva pe „publicista” Angela Bacescu, specializata in reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care isi permit sa minimalizeze astazi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine sa reciteasca abjectiile publicate atunci, in 1990, in oficioasele puterii, impotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-si spunea „libera” se intonau aceleasi coruri ale urii, se dadea glas acelorasi exhortatii ale resentimentului.
Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din Romania nu a incetat sa existe in 1989. Ea a continuat in noul regim autoritar, o combinatie baroca de comunism rezidual si tribalism fascistoid. „Apelul catre lichele” este, din punctul meu de vedere, un document esential al disidenţei romanesti din perioada neo-comunista. Privind in jur, luind masura acestui timp al bulversarii valorilor despre care scrie Dan Tapalaga, nu putem sa nu fim uimiti de actualitatea acestui „Apel”. Nu vorbesc neaparat despre o actualitate imediata , ci despre una in planul mai adanc a ceea ce se cheama calitatea, credibilitatea si sansele unei culturi politice democratice.
„Sunteti putini in mijlocul acestui popr, de vreme ce el s-a putut regasi peste noapte cu o asemenea forta si gratie; si totusi multi, daca ati putut face cu putinta, hrani si cautiona oroarea vreme de 40 de ani. Voua, acestor multi-putini, va adresez urmatoarea chemare:
Lasati o respiratie mai lunga intre ultimul omagiu pe care l-ati scris, intre ultima sedinta in care v-ati exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceausescu la cel de-al XIV-lea Congres si adeziunea grabita pe care ati venit sa v-o dati in zilele in care timisorenii nu terminasera sa-si ingroape mortii si in care sangele de pe bulevardul Magheru si din Piata Palatului nu se zvantase inca.
Nu mai strangeti o vreme, barbateste, mana colegilor vostri si nu-i mai priviti senini in ochi. Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea voastra. Fiti o vreme stingheri.
Nu mai apareti la televiziune.
Nu mai scrieti in ziare.
Nu va mai ridicati glasul decat pentru o scurta cainta, caci altfel il ridicati din nou in miciuna.
Lasati cuvintele sa spuna ceea ce spun; nu mai folositi o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “constiinta”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinati aceste cuvinte.
Renuntati la alibiuri morale spunandu-va ca ati facut neincetat raul ca sa puteti face din cand in cand binele.
Sa nu va fie frica, ci doar, din cand in cand, o lunga si insuportabila rusine. Cautati un parinte care si-a pierdut in zilele acestea copilul si cereti-i iertare. Intrati in noul an meditatitivi. Si aprindeti o lumanare pentru cei morti si pentru voi.
Iar daca veti da curs acestei chemari, veti inceta sa fiti lichele si veti primi recunostinta noastra. Va vom iubi.”
INTERVIURILE HotNews.ro