Adamica lume a proștilor sub clar de lună

Într-un volum colectiv coordonat de profesorul Liviu Malița (cf. Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2022) un număr consistent de contributori au fost solicitați să spună ce piese și ce autori din perioada comunistă cred că ar mai trece ceea ce eu numeam cândva teste de rezistență. Adică cât și ce din ceea ce s-a scris până în decembrie 1989 ar mai putea interesa publicul de astăzi.

Dincolo de unele confuzii evidente, de necunoaștere, de atitudini de frondă sau de erori de gust, toate detectabile de la o poștă, s-au putut trage totuși câteva concluzii. Printre care și aceea că ar putea fi salvate fără (mari) probleme scrieri de Dumitru Solomon, Iosif Naghiu, Marin Sorescu, poate chiar și de D.R.Popescu. Și, firește, de Teodor Mazilu.

În studiul introductiv al cărții, Liviu Malița face vorbire despre experiența cu totul aparte, după părerea mea extrem de lăudabilă, a regizorului Victor Ioan Frunză, care și-a făcut, la un moment dat, un program estetic de revizitare a marilor succese de odinioară. Spectacole cu texte precum Identități de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, care a valorificat o parte din Parabolele dramatice ale lui Dumitru Solomon, Fata Morgana a aceluiași dramaturg (Teatrul Dramaturgilor Români), Șeful Sectorului Suflete de Alexandru Mirodan (Teatrul de Comedie) sau Mobilă și durere de Teodor Mazilu (Centrul Cultural pentru UNESCO) mi se par și mie realizări de referință.

Mă bucur să consemnez acum notabilul spectacol cu Proștii sub clar de lună montat de Felix Alexa la Teatrul Alexandru Davila din Pitești. Un spectacol bun, percutant (da, recunosc, e mult prea uzitat cuvântul!) cu multe reflexe nicidecum forțate în actualitatea noastră imediată. Spectacol ce are semnificativa însușire că, în pofida faptului că regizorul, în calitatea lui de autor al versiunii scenice, a tăiat textul poate nițeluș prea drastic, rămâne esențialmente unul mazilian. Mai concret. Felix Alexa surprinde în spectacolul său de la Pitești faptul că Teodor Mazilu a practicat un realism de o cu totul factură decât cea obișnuită. În cele mai bune piese ale sale, Mazilu nu redă pur și simplu și terre à terre o epocă. Escrocii săi, fie ei sentimentali, fie somnoroși, fie ei sub clar de lună, cu toții amorali prin definiție, formează un univers în sine. Ei se inter-condiționează, se hrănesc unii pe alții, trăiesc printr-o aventură a limbajului, au plăcerea de a se auto-defini, vorbesc cu evidentă voluptate despre sine. Practic, își adoră, își exaltă hibele. Pe care nu le consideră hibe, ci din contră. O fac recurgând adesea la limbajul de lemn al epocii pe care pur și simplu îl sărbătoresc. Au și obsesia, și plăcerea unor sintagme sau fraze precum câmpul muncii, controlul financiar, sunt cinic, n-am caracter, dispețuiește-mă și lasă-mă dracului în pace!, nu sunt nici salariată, nici fericită, mă frământ și vă răspund. Tocmai acest specific face să fie o o eroare surprinderea lor pe scenă în cheie realistă. Personajele din piesele lui Mazilu trebuie observate, prezentate de parcă ar fi exemplare scoase dintr-un insectar. În plus. Specificul personajelor maziliene nu rezidă în diferența dintre aparență și esență. Cel mai adesea la Mazilu esența și aparența coabitează.

E ceea ce înțelege de minune Felix Alexa, e ceea se sugerează perfect în spectacolul de la Pitești decorul Mariei Miu. Peste tot vegetație, de fapt, o grădină adamică (luxe, calme et volupté, ce mai? Toate subminate de iminența venirii controlului financiar) o grădină a plăcerilor, indiferent de cât de amorali ar fi cei și cele pe care le vedem pe scenă.

În spectacolul regizat de Felix Alexa, personajele se comportă, cum bine observa cu ani în urmă Doina Modola,’’ ca niște roboți dereglați încercând zadarnic să învețe alfabetul pierdut‘’. Excelentă, de pildă, scena în care, Camelia (Ramona Olteanu) și Ortansa (Ada Dumitru) încearcă să îl învețe pe Gogu (Adrian Titieni) să fie ceea ce nu este și, până la urmă, se dovedește ceea ce nu vrea să fie. Un om cinstit. Excelent, de asemenea, finalul. Însă până acolo mai trebuie observată evoluția de-a dreptul exemplară a lui Gogu Preda în Emilian (cred chiar că pentru Gogu Preda preda distribuirea în spectacolul cu Proștiisub clar de lună înseamnă șansa de a se revela ca un foarte bun, ca un rarissim actor mazilian) ca și eforturile lui Adrian Titieni de a nu cădea în imitarea felului în care a făcut rolul la vremea premierei absolute (Teatrul Bulandra, stagiunea 1962/1963, regia: Lucian Pintilie) marele Octavian Cotescu. Foarte adesea citarea intonațiilor acestuia era detectabilă chiar și în jocul unor interpreți care, în primul rând din motive de vârstă,ca și pentru faptul că premiera absolută s-a jucat extrem de puțin, un rol aparte în scoaterea ei de pe afiș revenindu-i cumplitului articol publicat de Dinu Săraru în Scânteia tineretului) nu au avut cum să îl vadă în respectivul rol pe Cotescu. Numai că vocea, intonațiile marelui artist înseamnă nu un mit, ci un tezaur al teatrului românesc. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro