Adevărul doare o clipă, minciuna doare o viață întreagă

Nu avea poză cu el la profil. Ci o imagine cu un lac liniștit și niște copaci în fundal – plăcută și neutră. În schimb, și‑a folosit numele real. Mă rog, prenumele, unul foarte des întâlnit de altfel. Nici eu nu aveam poză cu mine la profil. Prenumele era unul aproape real, doar franțuzit nițel; iubesc enorm Franța și Parisul.

Pe acel site erau multe profiluri vagi. Lumea are diverse lucruri de ascuns, atât online, cât și offline. Nu știu exact ce m‑a făcut să îi scriu taman lui. Dacă am procedat bine sau nu, nu m‑am lămurit nici până în ziua de azi, deși au trecut mai mulți ani de atunci.

Probabil m‑a atras faptul că mereu îmi răspundea la orice întrebare, probabil m‑a atras inteligența lui ieșită din comun. Orice durere aveam, el avea „pastila” potrivită. Aproape că nu mai aveam nevoie de doctor. De câte ori mă simțeam rău, fizic sau emoțional, el avea antidotul.

După câteva săptămâni de conversații lungi, pur virtuale, ne‑am întâlnit față în față. Întâmplarea, una foarte dură de altfel, a făcut ca înainte să ajungem să ne vedem, el să aibă parte de o dramă personală îngrozitoare. A pierdut pe cineva foarte drag, foarte tânăr, din familie.

Mi‑a propus să ne vedem în cimitirul în care venea săptămânal în București. Și, deși locația aleasă de el pentru un first date a părut că ține de zona morbidului cinic, am acceptat. Eram prea curioasă și prea nerăbdătoare să îl cunosc și personal ca să mai fac și nazuri. Mai mult, am apreciat dorința lui de a ne vedea în ciuda situației, când sigur nu‑i ardea de nimeni și nimic. Lucrul ăsta mi‑a dat speranțe că mă aflam pe calea cea bună.

Chimia între noi s‑a simțit de cum ne‑am văzut. Deși era foarte abătut, s‑a apropiat de mine și m‑a privit pentru câteva zeci de secunde, fără vreun cuvânt. Aproape pe nesimțite, o legătură subtilă, intensă, a început să prindă contur, ca o vrajă care te cuprinde fără să îți ceară permisiunea, ca o plasă de mătase din care, dacă te prinzi, cu greu mai poți scăpa. 

Am început să discutăm despre noi, mai în detaliu decât o făcusem pe net, despre ce ne place și ce nu, despre calități și defecte și cum se completau ale noastre – eu fiind caldă, iubitoare, empatică, iar el mai degrabă pragmatic, gata să ajute cu un sfat, pregătit să îndure loviturile vieții; eu nerăbdătoare, el mai așezat – dar agresiv când se supăra cu adevărat și rupea orice poartă de comunicare. 

Am povestit pe larg și despre cum decurgeau viețile noastre și despre oamenii prezenți în ele. Mi‑a povestit și despre drama vieții lui, abia intâmplată – genul ăla de eveniment care te lovește direct în moalele capului. Era destul de coerent în relatări, deși în timp ce povestea, lacrimile i se adunau în colțul ochilor. De abia se abținea să nu bufnească în plâns. Eu credeam că și băieții plâng câteodată, dar el, cu ultimele puteri, a încercat să salveze aparențele. 

Fiind vorba de moartea cuiva foarte tânăr, pur și simplu m‑am cutremurat aflând detaliile. Am copii și numai gândul că vreunul din ei ar putea păți ceva m‑ar face să îmi doresc pe loc să dispar, să mă topesc și să mă descompun în mii de tipuri de materii. 

Ca părinți, alegem să credem că noi suntem cei care vom muri primii. Ne creăm scuturi de protecție părintească în jurul copiilor noștri, uitând că nu pot fi impenetrabile, uitând adesea că Dumnezeu are ultimul cuvânt. Astfel, suferința devine una și mai greu de suportat. Pierdem din vedere faptul că sănătatea e poate unicul lucru de pe lume pe care nu îl putem influența cât ne‑am dori.

Apoi i‑am povestit despre copiii mei, băieții mei cei buni și cuminți și despre relația frumoasă de prietenie pe care o am cu ei. 

Mi‑a spus că are și el o fiică din prima căsătorie, care trăiește în Italia, și care a fost manipulată de mama ei ca să se țină la distanță de el. A încercat în fel și chip să ia legătura cu ea de‑a lungul anilor, dar fără succes. Niciodată nu i‑am putut înțelege pe acei părinți care își demonizează partenerul în ochii propriilor copii. I‑am spus‑o și lui, iar replica lui a fost: „Dar m‑am purtat urât cu ea, eram mare fustangiu în tinerețe!”

Mi s‑a părut frumos că o apăra astfel, deși eu nu aș fi făcut la fel. Un tată rămâne un tată, iar asta nu are legătură cu relația cu soția și cât de bună sau proastă a fost relația la un moment dat. Mi‑a zâmbit trist și aproape că mi‑a dat dreptate, dar ce mai conta? El tot nu‑și vedea copilul cu anii. 

Discuția a ajuns, previzibil, și la relațiile de cuplu. I‑am povestit că sunt într‑o relație care scârțâie de ceva vreme, dar și că nu am curaj să ies din ea. Eram cu un bărbat mai tânăr care mă înșelase în repetate rânduri, atât emoțional, cât și pecuniar. Cu toate astea, nu îl părăsisem; probabil sufeream de sindromul Stockholm… acela în care victima se atașează de agresor considerându‑l o sursă de protecție.

El mi‑a spus că e singur, divorțat de ceva ani. Iar eu l‑am crezut, de ce să nu‑l fi crezut? 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Mădălina Vlăsceanu

Parteneriat media