Adolescentul te ține la distanță și nu prea știi ce în sufletul lui? O psiholoagă te învață cum să te apropii de el

După atacul de la școala din Bistrița, unde un băiat de 13 ani a rănit cu un cuțit o profesoară și un elev, mulți părinți ajung din nou să se întrebe cât de bine știu ce se întâmplă în viața propriilor adolescenți. Ce gândesc copiii lor, ce îi preocupă, ce discută cu prietenii, ce urmăresc pe internet și cât din toate acestea ajunge să fie cunoscut acasă? Nu există o metodă prin care un părinte să afle tot ce gândește copilul său adolescent, iar dacă îl supune unui interogatoriu riscă să afle și mai puțin.

Există însă moduri de a păstra comunicarea deschisă, chiar și în anii în care adolescenții par tot mai puțin dispuși să povestească. O psiholoagă propune o comparație surprinzătoare: când copilul crește, părintele ar trebui să semene mai mult cu o pisică decât cu un câine. Pare o idee ciudată, mai ales când ai atâtea întrebări pentru copilul tău. Dar tocmai felul în care încerci să afli răspunsurile îl poate face să tacă.

„Cum a fost la școală?” „Bine.” „Ce ați făcut?” „Nimic.” Copilul care, acum câțiva ani, putea să povestească o după-amiază întreagă un incident de trei minute petrecut într-o pauză la școală a ajuns să rezume o zi întreagă în două cuvinte. N-a muțit brusc. Știm asta, pentru că îl vedem cum vorbește întruna cu prietenii. Cu noi, părinții, conversațiile se urnesc mai greu. Ori se termină brusc.

Așa că mai punem o întrebare. Și încă una. Până când „dispare” în camera lui. Nici nu e nevoie să trântească ușa. Știm prea bine că discuția s-a încheiat. Și rămânem de partea cealaltă a ușii, singuri, cu întrebările noastre.

În astfel de momente, părinții pot pierde accesul la o parte importantă din viața copilului. Nu mai știu întotdeauna cu cine se înțelege, cine îl supără, ce discută în grupurile de prieteni sau ce îl preocupă atunci când stă ore întregi pe telefon. Iar evenimentele grave în care sunt implicați adolescenți, precum atacul de la Bistrița, pot accentua această neliniște.

Totuși, faptul că un adolescent vorbește mai puțin cu părinții nu înseamnă automat că ascunde ceva periculos. Nevoia de intimitate și de autonomie face parte din dezvoltarea lui. Întrebarea este cum putem rămâne suficient de aproape încât să ne povestească lucrurile importante, fără să transforme fiecare conversație într-un interogatoriu.

Citește continuarea articolului AICI.