Alarma la Consulatul de la Milano: Drama unei romance pierduta prin lume

Romanii plecati cu bocceluta prin lume in cautarea fericirii au uneori neplacuta surpriza sa constate ca realitatea este departe de ceea ce ei au visat. Adesea paradisul occidental se dovedeste a fi un infern, iar viata lor devine un calvar.

Asa s-a intamplat si cu C.M. din Lugoj, caz pe care in urmatoarele randuri am sa incerc sa il aduc la cunostinta cititorilor nostri. In noiembrie 2004, lugojanca noastra considera ca nu se poate realiza in tara si hotaraste sa emigreze in Italia.

Luni de zile, la Napoli, traieste in turma cu ceilalti dezmosteniti ai soartei, muncind sporadic, traind la limita existentei, asteptand totusi increzatoare fericirea.

La 9 iunie 2005, in jurul orei 15, in timp ce traversa o trecere de pietoni, este accidentata de o masina care rula cu mare viteza. Politia sosita la fata locului intocmeste un proces verbal, iar victima este transportata in stare de inconstienta la spital, unde se constata fractura bazinului precum si alte leziuni mai putin grave.

Ce a urmat este greu de imaginat. Cineva o externeaza dupa doua zile, fortand-o sa semneze actele necesare unei astfel de proceduri, oferindu-i in schimb masa si cazare. Sa nu uitam ca actiunea se petrece in Italia, tara care inoata in emigranti ilegali.

Cei care au externat-o pe CM erau desigur in legatura cu autorul accidentului, care ar fi trebuit sa suporte cheltuielile de spitalizare, deoarece victima nu avea asigurare medicala.

Dupa doua luni, CM paraseste, nu stiu din ce motive, familia care o gazduise si traieste luni de zile din mila institutiei Caritas, prin mai multe orase. Din cand in cand, ma suna, pentru ca ne cunosteam din tara, si de fiecare data o sfatuiam sa se intoarca acasa. Fizic si psihic, era la capatul puterilor si stiam ca in curand va renunta sa mai lupte.

Duminica 26 februarie 2006, spre miezul noptii, telefonul ma trezea din somn. De la celalalt capat, C.M., cu voce stinsa, imi relata incoerent ca se afla pe strada undeva in Bolonia, ca cineva i-a furat actele si ca nu mai are bani.

Am incercat sa o linistesc, apoi i-am sugerat sa gaseasca un adapost Caritas, unde sa ramana peste noapte, sa ceara niste bani maicutelor si a doua zi sa mearga la Consulatul de la Milano, unde eu voi telefona intre timp, cerand ajutor autoritatilor romane in vederea repatrierii.

A doua zi, C.M. ajunge la Milano, se duce pana la Consulat, dar eu nu reuseam sa anunt cazul, deoarece linile telefonice sunau mereu ocupat. Sute de persoane asteptau in fata portii consulare sa-si rezolve diferitele probleme, iar lugojanca noastra, ajunsa la capatul puterilor, nu mai voia sa lupte. Din ora in ora aproape, trebuia sa o sun din Austria, de unde ma aflam, ca sa ii ridic moralul.

Simteam ca nu mai am control asupra ei si ca se departa tot mai in lumea ei imaginara. Asistam neputincios la o cumplita drama. In fiecare zi dadea tarcoale consulatului, fara sa se faca auzita.

Joi, 2 Martie, am avut inspiratia sa sun la Ambasada Romaniei de la Roma. Am explicat doamnei Cristina Dragomir situatia, iar dansa a dat alarma la consulat. Intre timp, prin telefon, o indemnam pe C.M. sa se apropie de consulat si minunea s-a produs. O voce grava ma anunta prin telefon ca in biroul sau se afla C.M. si lucrurile se vor rezolva.

Era Excelenta Sa, Consulul General de la Milano, Mircea Gheordunescu. In seara aceleiasi zile, C.M. cobora din tren, intr-o gara din Italia, de unde impreuna cu mine pleca spre Austria.

Intalnirea a fost socanta, fiinta din fata mea, de 38 de ani si tot atatea kilograme, avea chipul ravasit de toate suferintele lumii. Doua zile mai tarziu, plecam cu ea spre tara, unde acum altii incerca sa faca mai multe pentru recuperarea ei fizica si psihica.

Multumesc inca o data domnului consul Mircea Gheordunescu si institutiei pe care cu onoare o conduce pentru sprijinul acordat in salvarea romancei pierdute prin lume.