Am așteptat să crească copilul ca să mă pot bucura iar de viața de cuplu. M-am trezit singură!

„Când o să mai fim doar noi doi, o să fie ca la început. O să plecăm prin lume. O să dormim cât vrem. O să ne iubim liniștiți.” Am ținut cu dinții de această proiecție timp de 18 ani. Dar într-o zi, când copilul nostru încă dădea teste la mate, soțul meu a plecat. Pentru că el nu a așteptat ca mine. Iar eu nu mai știam cine sunt…

Mi-am crescut copilul și căsnicia pe același tipar: cu grijă exagerată. Am avut o singură misiune: să nu-i lipsească nimic. Nici copilului, nici soțului. Am fost mama care închide ușa încet ca să nu-l trezească, soția care înțelegea oboseala și „chefurile ratate”. Îmi spuneam că totul va avea sens după ce copilul va fi „mare”. Îmi imaginasem că atunci vom relua ce-am lăsat în stand-by. Dar, între timp, am devenit niște străini politicoși în aceeași casă. Ne vorbeam în coduri organizatorice – „ai luat copilul?”, „ai plătit întreținerea?”, „ce mâncăm mâine?”. A dispărut „noi” – acel noi format din noi doi de dinaintea copilului. A devenit „noi” – eu, el și copilul. Și eu nici măcar nu am observat…

Când a decis să plece, n-am știut ce să spun. Parcă uitasem cum să vorbesc despre ce simt. Între noi nu mai era nimic viu, în afară de rolul de părinți. Iar copilul – oricât de mult îl iubeam amândoi – nu ne mai ținea împreună. Doar eu mai trăiam în iluzia că suntem o familie.

Am fost văzută ca mamă. Dar ca femeie, am devenit invizibilă

Ani de zile, „mama” a fost eticheta care îmi acoperea orice altă identitate. Femeia care iubește, care visează, care vrea să fie atinsă, surprinsă, văzută… ei, bine, a fost pusă pe pauză. Nu mai știam cum va arăta viața după ce crește copilul, dar speram să fiu acolo, întreagă. Și m-am amăgit cu gândul că iubirea adultă poate fi pusă în așteptare fără să moară.

Citește continuarea articolului AICI.