„Am ieșit la mal cu apa murdară șiroind pe noi”. Întrebarea pe care Gabriel Liiceanu o pune la aproape 36 de ani de la căderea comunismului

În cei peste 35 de ani care au trecut din decembrie 1989, n-am găsit o clipă în care să ne întoarcem privirea la ce trăiserăm înainte. Am ieșit la mal cu apa murdară șiroind pe noi, am așteptat să ne uscăm și să mergem mai departe cu hainele boțite și mirosind urât, scrie Gabriel Liiceanu într-un articol de opinie în Contributors și HotNews.

Scriitorul și filosoful remarcă faptul că în București nu există nici un muzeu edificator al comunismului și, mai presus de orice, n-am fost curioși să ne evaluăm specia de conducător pe care îl avuseserăm în ultimii 25 de ani – Nicolae Ceaușescu.

„De ce fel de conducător am avut totuși parte?”. Este întrebarea despre care filosoful spune că nu am avut timp să o punem și să răspundem la ea.

„Am înghițit hapul cinicei distorsionări pe care ne-au servit-o securiștii înșiși după ’90”

În cei peste 35 de ani care au trecut din decembrie 1989, n-am găsit o clipă măcar în care să ne întoarcem privirea la ce trăiserăm înainte. Am ieșit la mal cu apa murdară șiroind pe noi, am așteptat să ne uscăm și să mergem mai departe cu hainele boțite și mirosind urât. N-avem nici un muzeu edificator al comunismului în București, în timp ce toate țările din Est au, iar capitala Albaniei are trei.

N-am găsit timp să facem inventarul crimelor „Maleficei Instituții”: am înghițit hapul cinicei distorsionări pe care ne-au servit-o securiștii înșiși după ’90, când, prin toate mediile sociale, ni s-au prezentat ca „mari patrioți ai neamului”, când, în fapt, prin funcția represivă prevăzută în fișa de post, fuseseră torționarii și teroriștii lui.

Abia după 20 de ani am avut un manual încropit despre comunism pentru elevii de liceu… Avem o istorie recentă care se rezumă la un trecut încremenit în grotesc.

„Redus la ultimele sale componente, Ceaușescu a fost un produs absurd”

Dar, mai presus de orice, n-am fost curioși să ne evaluăm specia de conducător pe care-l avuseserăm în ultimii 25 de ani. Conducătorul mult iubit… Câteva luni, după ce a fost împușcat, i-am scris numele cu „c” mic. Merita mai mult. În locul unei efigii cosmetizate care ne posomorâse sufletul și ne jignise privirea vreme de peste două decenii, s-ar fi impus un portet în aqua forte pentru generațiile viitoare și, de ce nu, pentru memoria avariată a contemporanilor săi.       

Redus la ultimele sale componente, Ceaușescu a fost un produs absurd, scăpat pe potecile pe care istoria le croiește uneori ca să-și bată joc de câte un popor. Dezbinat cum era între cumplite frustrări și pofta de mărire, i-a trecut prin cap să-și facă un cult. A devenit „o personalitate”. Ne-a instalat într-o baltă stătută a istoriei, punându-și supușii să-i plimbe chipul cățărat pe pancarde la aniversări la care nu era nimic de serbat.

Mă tem că am uitat până și kitsch-urile prin care ne-a siluit istoria, punând în scenă întâlniri cu domnitori călare desprinși anume din negura timpului ca să vină să-i dea raportul pentru „starea națiunii”. Scenarii halucinante, care nu puteau ieși decât din mintea unui bolnav ce simțea nevoia să-și vadă fantasmele întrupate. Neavând în propria-i traiectorie certitudinea niciunui fundament, a scurmat în trecutul istoriei până a dat de căpeteniile unor triburi de geți și de daci.

Ceaușescu era urât fizic, nespus de urât. Era scurt și îndesat. Iconografia de propagandă se mișcă între poza de tinerețe a unui băiat fercheș, cu freză ondulată și buze „botoxate” și cea de senectute, o față zbârcită și fardată de păpușă bătrână. Îi plăcea să se vadă multiplicat la nesfârșit prin manuale, prin ziare, în vitrine, pe bulevarde și stadioane – dovada covârșitoare a prostului gust pe care-l avea. Uneori o lua în poză și pe „Leana”, cu batic pe cap.

Mărimile lumii nu s-au sfiit să-l invite în palatele și caleștile lor. N-au făcut decât să se compromită, lăsându-l să creadă, și obligându-ne astfel să credem și noi, că un pantofar cu patru clase – incapabil să-și coordoneze vorbirea cu datul din mâini și care spunea, rostind răspicat cuvintele, „muncipiu Costanța” – era în stare să scindeze „lagărul socialist” și să mijlocească pacea între Israel și lumea arabă.

A făcut răul așa cum numai un primitiv ajuns la putere știe să-l facă. A împânzit țara cu blocuri hidoase, ucigând străvechimea depozitată în cartiere și monumente faimoase. Ne-a furat ființa de timp a țării. Știu, vor veni politologi subtili, istorici dibaci, nostalgici furioși care ne vor explica ce diplomat de clasă a fost Ceaușescu, cum ridica el fabrici și uzine (vândute ulterior la fier vechi, dar asta e altă poveste), cum, pe lângă crime mai mari sau mai mici, „a făcut și lucruri bune”. Ca de pildă metroul. Ca și cum metrourile din orașele lumii s-au făcut la pachet cu dictatorii. (N-aveai dictator, n-aveai metrou!) Iată și alt „lucru bun”.

Ce „uită” să spună Mugur Isărescu atunci când vorbește despre Ceaușescu

Într-o carte apărută în urmă cu doi ani, recomandată călduros de Mugur Isărescu, economistul-șef al BNR ne atrage atenția că Ceaușescu, și nimeni altul, a plătit până la ultima centimă datoriile către imperialiștii cei răi care-l strângeau cu ușa.

În primul rând, el uită să spună că datoriile, pe care tot Ceaușescu le-a făcut! – iar banii împrumutați s-au dus pe apa Sâmbetei –, au fost plătite din banii noștri și pe frigul și foamea suportate de noi. Acestea sunt, pentru el, un fel de „pierderi colaterale”. Altminteri, important e că Ceaușescu a „respectat ortodoxia fiscal-monetară”! Iată „un lucru bun”!

Și, astfel, în acest punct, „Ceaușescu nu a greșit”. Dar Ceaușescu n-avea cum să nu greșească câtă vreme el conducea un regim politic care, prin natura lui, era greșit de la cap la coadă.

„Nu ne-a fost dată niciodată o uitare istorică mai grăbită decât cea prin care ne-am uitat tiranul”

În Infernul comunist, singura ortodoxie este a Răului. Cum să mai vorbim în aceste condiții de „ortodoxie”, de orice fel de ortodoxie? Singurul lucru care poate fi spus cu totală acoperire e că Ceaușescu a lăsat în urmă o țară gri, în care viața devenise de-o tristețe sfâșietoare.         

Și ce dacă ne împușca când ne încăpățânam să trecem granița? Noi îi ziceam „Conducătorul iubit”, iar câte un Păunescu îl asigura că „face parte din viața noastră așa cum fac parte munții Carpați din geografia României” și îi adresa scrisori „de închinare” care se încheiau cu „Să trăiți, Măria Voastră!”. Niciodată în spațiul public românesc nu s-au făcut hiperbole mai nerușinate. Despre acest „turiferar” („cel mai fățiș profitor al sentimentului național”), Monica Lovinescu a spus că descoperise o formă nouă de gangsterism: „în loc de bancă, îți devalizezi patria”.

Așa arăta țara în care am trăit noi înainte de 1990. Nu ne-a fost dată niciodată o uitare istorică mai grăbită decât cea prin care ne-am uitat tiranul. Iar Ceaușescu, pedepsindu-ne de dincolo de mormânt pentru amnezia noastră, ne-a lăsat moștenire toate scursorile formate sub el: securiști și odrasle de securiști, activiști, propagandiști, fripturiști, gargaragii și prăpăditori de țară cărora le datorăm dezastrul în care am ajuns. Cum de l-am putut uita atât de repede („înainte de a ni-l fi adus aminte”!), de vreme ce continuăm să locuim, prin viciile noastre naționale, în mâzga minții lui?

PS: Un prieten economist îmi spunea, în timp ce scriam aceste rânduri, că, din punct de vedere al ignoranței economico-financiare, al inadecvării totale la funcția exercitată și al dezastrului economic lăsat în urmă, Ceaușescu a fost replicat, între 2022-2024, în privința devalizării bugetului, de către trio-ul Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă. Cu toții au abuzat puterea ca să împrumute bani în numele poporului român și plătiți tot de poporul român. Bani tocați, în cazul lui Ceaușescu, pe proiecte cu randament economic nul, iar, în cazul celor trei, pe măsuri populiste (majorări nejustificate de pensii cu scop electoral), pe măriri uriașe de salarii în administrația publică, pe clientelism politic, pe proiecte publice cu costuri supraumflate, pe angajări prin nepotism. Toți trei au ignorat în acest răstimp avertizările reiterate ale Ministerului Finanțelor: cheltuielile din buget erau complet nesustenabile și duceau guvernul spre faliment. Niciunul dintre aceștia nu a fost tras vreodată la răspundere pentru faptul că politica lor ne-a adus pe marginea prăpastiei.

Acest articol a fost publicat inițial pe platforma Contributors.ro