Am vazut bomba cu ochii. In Afghanistan.

Asteptare fara apa

Luni. Ora 15. Astept ca boul pe aeroportul militar sa plec in Afghanistan. Peste o ora? Cine stia? Nimeni. Din moment in moment se schimba ora si avionul. Nu pup cu ROMAVIA. Plec cu avionul militar Hercules. In fata singurei surse de apa din zona, nu am moneda de cinci si ma ia cu spaima ca ma haleste ca o iasca noaptea asta din fata mea. Instinctul ma alearga dupa apa si snacksuri, in oras.

Pe drumul de intoarcere ma suna un coleg de calatorie, ziarist: „Istodoare, fuga mars, vine avionul!” De ce sa ma grabesc? Pina la urma de ce Afghanistan? Nu sint in stare sa raspund la intrebari grele. La aeroport, aceleasi plictiseli. Vine, nu vine? Au venit toti ziaristii, de la Rompres, TVR si Evenimentul zilei, Ziarul, Libertatea. Avionul? Mai tirziu.

Spre ora sapte seara merg spre un Hercules cu botul bandajat cu tabla si imi fac poze pe scara lui. Plictiseala iarasi cu pustiu de maracini si iarba de jur imprejur.

Hamsterul de Hercules

Umplu, apoi, o plasa, linga intrarea in Hercules. Zac in plasa, prins ca un peste. Tot nu stiu de ce dracului sint aici. E ora opt seara. Plecam. Plictiselii i se adauga un huruit groaznic al avionului. Groaznicul zgomot imi rascoleste matele goale. N-am chef de mincare, nici de apa. Sint prins in plasa. Semiintuneric. Nu poti vorbi cu nimeni. Intr-o conserva.

Heringul in sos tomat macar stie ca e mort. Din intunericul imens al cozii de avion se vede unul cu salopeta si casti uriase pe urechi conectate la un cablu imens. Maimuta aia umbla pe sirma continuu pe la toate incheieturile avionului. Se uita de parca avionul sta sa se prabuseasca. „Hamsterul” ala patru ore jumatate umbla printre fiare.

Patru ore si jumatate cit ajungem la Baku-Azerbaijan, unde oprim la alimentare si prins culoar de zbor pina in Kandahar-Afghanistan. Baku e pustiu in miez de noapte. Niste labe paroase ne privesc. Eu zac pe un scaun de fier vreo ora pina ma intorc inapoi printre suruburile, clemele, butoaiele, tablele, fiarele scurte si lungi ale Herculesului. „Hamsterul” reincepe programul de bagat in boala.

Trupul mi-e metal. Scriu niste insemnari prostesti pe xeroxul dupa cartea lui Liiceanu, „Minciuna” si zic, mare chestie, o sa scriu de coincidenta asta.

Zulu-Zulu

Dorm cu capul prins de o chinga si ma trezeste o lumina cruda, o caldura de sabie, un tipat: „hai, ziaristii, mai repede-mai repede, ati intirziat!” La ce dracului am intirziat? Se decretase pacea? Nu, nu, niste militari erau inlocuiti cu altii. Mare lucru! Tabara noastra e intre statia de canalizare si biserica construita de un american. Miroase a rahat si cer incins.

„Hai, luati interviuri, ca nu-l mai prindeti pe seful taberei!” Ma doare in basca de canadianul ala! Cit e ceasul? Opt dimineata. „Nu e opt, mi se spune! E cinci? Cum cinci? Ma rog, noua jumatate daca vrei! Pai, ai aterizat in ora Zulu, ora de lupta, care e cu trei ore in urma, dar ai aterizat in Afghanistan care e cu o ora jumatate inainte.” Soarele ma inghite.

E cinci dimineata si incepe sa ma faca hoit. Parada militara. Ce dracu sa scriu? „Aici am pierdut un frate! Sa nu lasam amintirea lui sa piara”, se aud discursurile. Imi ard hainele. Soarele ma timpeste. Rechinii albi predau stafeta Batalionului 2 Calugareni. Ochii se stafidesc. „Ati oferit poporului afghan oportunitatea unui nou inceput!”.

Merg la WC si citesc pe usa: „Trinteste usa! Mama ta va fi bucuroasa!” Protocolul continua…sefii se aud: „sa se vada drapelele, asa bagati smailurile! Pozati!” Si pleca canadianul…ce mai zgomot, ce mai zbucium! Soarele ma ambaleaza. Facem turul taberei si ni se spun interdictiile. Semnam pentru ele. Coborim la masa, la shop.

Peste tot pereti de reguli: „Sa nu intri cu genti! sa semnezi in registru! sa te speli pe miini! Sa nu te bagi in fata la masa! Ia-ti apa cu tine!” Te ucide pustiul. Nu e nici o iarba! Nici o buruiana! Mai aproape, blocuri sovietice. Departe, munti in pudra. Pustiu de lux cu jeepuri babane, arme cu care agati gagici fara vorbe, duium de uniforme cool, bune de Mall. Ma sparg cu mincare.

Sint soldati care iau si 20 de kile, sint altii care slabesc. Patru mese pe zi. Zulu si masa te umfla de deruta. Shoppingul ma desgusta. Ursuletii in costum de militar ma fac sa vars.

Ce mi s-a mai intimplat?

Un virtej de praf, ehei, prin tabara englezeasca, o pereche de bocanci pusa in buncar, o bomba cazuta departe, pentru care nici nu s-a mai aprins alarma. Bine, soldatii nostri erau satui de sacalul de ziarist care vrea senzational. Unii se pregateau sa intre in dispozitiv, altii plecau in citeva ore. Unii nu stiau ce-i asteapta, altii erau satui de zile de asteptare.

Vorbesti cu ei de bani, de curaj si nu intelegi ce spun…pai, eu daca scriu, de ce se enerveaza maica-sa acasa? Ce eu l-am trimis aici? Nu, nu inteleg nimic? Ce vrea de la mine? Pai, mama daca vede ce spune? Ca nu a vrut sa ma lase…”Nu inteleg ce-mi reproseaza? Dintre cei ce pleaca unul si-a programat ceasul sa umble deadaratelea. Zulu trece cu soarele in cap.

Soarele zace ca mortul atitea ore pe cer si apoi sufletul i se duce dupa munte cit ai clipi. Cine–l grabea? Las vrajeala cu soarele…ce mi s-a mai intimplat? Am admirat niste frantuzoiace militarizate cu puscoiace mama, mama si nu m-am dus la trageri cu ai nostri…trebuia sa stau infierosat patru ore cu plumb de 20 de kile si dilit de o casca uriasa.

Admir mai bine masina de gunoi a afghanistanezilor, o masina pictata ca un circ, cu zorzoane de toate felurile, ca sa alunge spiritele rele.

Boooooooooooooooomba!

Zulu alerga, soarele se autodistrugea la orizont, iar eu vorbeam la telefon cracit in spatele taberei. Un bat de chibrit imi trece printre degete, urca pe pulpe si printre miini, se duce peste cap si cade la vreo suta de metri de mine. „Boommba! La buncar!” Nu realizez! Stau in capul oaselor. Plictiseala din creier nu ma apara. Pustiul aruncase o bomba. Pustiul scuipa un mort.

Eram eu? Cred ca eu cu telefonul meu am chemat bomba, precum pirlitii aia de ceceni loviti de rusi vorbind la telefon. Vad locul cu bomba. O groapa mica-mica si un purcoi de schije. Unele, trecusera prin betoane si mincasera usor dintr-un soldat romin. Moartea fusese acolo, venise si pentru mine si eu, fara instincte, nu ma aparasem.

Despre ce sa scriu? Un soldat zice: „Ba, gata, nu mai numaram ca sa adormim o oaie-doua”, ci vine-nu vine-vine-nu vine.” In Bucuresti, moartea mea afghana a expirat. Hayssam a disparut.