America trebuie să înfrunte expansiunea Chinei comuniste și să o oprească. Cu sau fără baletul european. De preferat ar fi ca Borrelliada de la Bruxelles să înceteze
Pentru a salva încă o dată lumea liberă, de data aceasta în secolul XXI, dar firește și pentru propriul interes de primă Mare Putere a sistemului internațional, Statele Unite ale Americii vor trebui să înfrunte expansiunea Chinei comuniste, s-o oprească și să-și apere supremația globală. Acum. Nu știu dacă vor mai putea face acest lucru sau nu, dacă mai dispun de mijloacele necesare, dar SUA trebuie să înfrunte ofensiva Chinei, chiar dacă această luptă va lua forma „competiției extreme” de care vorbește Președintele Biden. Peste câțiva ani va fi prea târziu. În caz că nu este deja prea târziu.
„Competiția extremă” este o consecință firească a practicilor abuzive și ascensiunii Chinei comuniste la nivelul la care mâine-poimâine va emite pretenția de a face regulile de funcționare a lumii în care trăim. Nu instituțiile de la Bretton-Woods, nu dolarul american ca monedă de referință, nu alianța transatlantică a națiunilor democratice libere, nu doctrina universală a libertăților, democrației și drepturilor omului, nu libertatea internetului, nu constituționalism și pluralism politic, nu posibilitatea de a protesta pașnic și de-a cere alegeri libere, nu stat de drept, nu schimbarea regimului și a unor președinți care nu se mai lasă duși din funcții, ci doar comerț cu chinezării ieftine și proaste, monitorizarea cetățenilor și ciocul mic. Și, zău, nu cred că ne-ar plăcea să trăim într-o lume reglementată de secretarul general Xi Jinping (cel de care Joe Biden a spus că „nu are niciun pic de democrație în el”) și de Partidul Comunist Chinez.
O eventuală pierdere a pre-eminenței globale americane ar echivala incontestabil cu desființarea ordinii liberale occidentale și cu intrarea într-un sistem mondial condus de o putere dictatorială pentru care nu contează libertățile și drepturile omului. Ceea ce nu s-a mai întâmplat de peste 250 de ani, dinainte de Revoluția Franceză, practic dinainte de „secolul britanic” și de „secolul american”.
Sunt analize și prognoze cât se poate de clare care arată că, urmând în același ritm cursul evoluțiilor din ultimele 2-3 decenii, fără ca ceva semnificativ să se întâmple și să schimbe tendințele, China va depăși SUA până la sfârșitul deceniului în curs (2030), pe toate palierele de comparație: economic, tehnologic, militar, științific, industrial, investițional, și, cel mai important dintre toate, chiar ca influență politică globală.
Discursul noului președinte american și al administrației Biden este corect, legitim, binevenit și inspirat. El redă speranța și încrederea americanilor și tuturor occidentalilor care cred în valorile libertății, democrației și ale ordinii liberale globale dar mai ales celor care trăiesc, precum central și est-europenii, pe falia periculoasă și instabilă dintre modelul civilizațional occidental și modelul autoritarist oriental iar în decursul istoriei lor le-au cunoscut pe ambele.
Retragerea Americii, dezangajarea din politica lumii și întoarcerea spre sine a SUA ar fi fost catastrofală. Repararea alianțelor Americii și revenirea SUA în centrul scenei diplomatice globale, linia dură adoptată în legătură cu abuzurile regimurilor Chinei și Rusiei și asumarea temei democrației ca stindard al noii politici americane reclădesc însă, chiar și cu suspiciunea că ar putea fi prea târziu pentru a mai apăra ordinea liberală occidentală, măcar speranța că America nu depune armele și nu se predă necondiționat.
Dincoace de Atlantic, discursul plin de nuanțe și delimitări al Președintelui Macron (de tipul „da, dar noi nu…”), baletul diplomatic european și Borrelliada tragi-comică ne pun pe gânduri. Pleacă așadar Înaltul Reprezentant al UE la Moscova să ceară eliberarea lui Navalnîi și se întoarce cu șuturi în partea dorsală și cu trei diplomați europeni expulzați de Rusia, care a pedepsit astfel „obrăznicia europenilor” de a cere stat de drept și democrație în imperiul țarilor. Apoi același Înalt Reprezentant al UE, a doua zi după rușinea de la Moscova, vorbind în numele Uniunii (?!), asigură regimul de la Beijing de întreaga disponibilitate de colaborare a UE cu China, „deși europenii au legături puternice cu SUA”. Adică un fel de a spune lăsați, nu vă faceți probleme, în pofida alianței naturale euro-americane, noi, UE, nu o să ne ambalăm în nicio competiție cu expansiunea puterii comuniste.
Mult mai interesant, mai demn de urmărit și mai substanțial decât seniorul Borrell (74), cu care cred că ar cam trebui încheiate conturile repede la Bruxelles, așa cum bine cere scrisoarea celor 50 de parlamentari europeni, este însă discursul Președintelui Macron. Cu doar 15 luni înainte de alegerile prezidențiale din Franța, și deocamdată cu o bună șansă de a fi reales, domnul Macron ne pune serios pe gânduri. Nu că ar fi suprinzător să vedem acum că, nici după venirea lui Biden la Casa Albă, Franța tot nu vrea să joace pe deplin alături de SUA, continuând să propună o suveranitate europeană confuză căreia noi, europenii, avem nevoie să-i înțelegem urgent sensurile și consecințele.
Înseamnă oare această suveranitate sau autonomie strategică europeană exact neutralitatea UE în competiția extremă SUA-China, neutralitate pe care vedem că o cere cu insistență China europenilor? Chiar crede președintele francez, altminteri un om politic foarte inteligent și educat, că este realist să-și imagineze și să proiectele UE în viitor ca o Elveție economică rămasă neangajată în bătălia giganților, și că poate Parisul aspira din nou la politica de mare putere?
Propunerea lui Emmanuel Macron de organizare a unui Summit P5 (membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, adică puterile nucleare oficiale de după 1945) ne sugerează că Parisul ar dori să ia fața Berlinului, să evite regula unanimității în politica externă a UE și să negocieze aranjamente globale cu cât mai puțini la masă. Mai ales că în Germania ne apropiem de tranziția spre un nou cancelar iar doamna Merkel nu va mai fi foarte activă până la alegerile din septembrie… Vor urma oare Polonia, România și Statele Baltice, pentru a vorbi numai de țări pro-atlantiste de pe Flancul Estic, nu și de Olanda, de exemplu, politica de distanțare față de SUA pe care continuă să ne-o propună Parisul, chiar și după ce a dispărut pretextul Trump?
Domnul Macron ne spune clar că una e una și alta e alta, adică nu vede niciun rost ca „Noi” (care noi? Franța sau UE?) „să înfruntăm împreună cu SUA China, să ne aruncăm toți într-o luptă împotriva Chinei”. Înțelegem, domnul Macron este un pacifist (nu că președintele Biden ar fi altfel sau că vreunul dintre atlantiști ar dori război), înțelegem că liderul carismatic de la Élysée nu dorește confruntare și supărare cu China, cum nu dorește nici cu Rusia lui Putin (pe care crede că „trebuie să o aducem în Europa”!), nu dorește decuplarea economică a Chinei de Occident, dar mai înțelegem și că Franța nu va fi interesată să oprească cu orice preț drumul regimului comunist de la Beijing spre supremație globală. Niciun cuvânt despre alianțe, despre parteneri, despre Europa Centrală și de Est, despre articolul 5 al Tratatului NATO, despre garanțiile de securitate pentru cei de la periferie. Pentru că nici măcar nu se gândește la acest aspect, al apărării setului de valori europene liberale în fața riscului ca puterile dictatoriale ale Orientului să-și crească influența în Europa de Est, de exemplu. Această preocupare pur și simplu nu există.
Pentru a ne păstra în perimetrul obiectivității, să spunem că nu a fost deloc entuziasmantă nici insistența Germaniei, pe finalul președinției sale rotative, ca UE să semneze discret, pe 30 decembrie anul trecut, Acordul de investiții cu China(C.A.I. – Comprehensive Agreement on Investment), se pare sub presiunea exportatorilor germani care aveau nevoie de garanții că piața chineză – de autoturisme, de exemplu – va rămâne deschisă pentru europeni. Acest acord a fost semnat cu trei săptămâni înainte de inaugurarea președintelui Biden, care promisese limpede angajament pentru multilateralism și repararea alianțelor tradiționale ale SUA. De ce așa grabă?
Nu este o mare surpriză, spuneam, cunoscând discursurile din anii trecuți, dar rapiditatea cu care au apărut diferențele de nuanță între Biden și Macron pe tema Chinei și Rusiei ne descumpănește. Sper sincer că liderii de la București iau de pe acum în considerare scenariul că, dincolo de afinitatea declarată oficial pentru multilateralism la Washington și la Paris, diferențele de nuanță dintre SUA și Franța în relația cu China și Rusia să se amplifice în viitor iar acestea să se transforme treptat în diferențe de opțiuni și interese, respectiv în dileme decizionale extrem de dificile pentru țările din așa-numitul Flanc Estic al NATO.
Desigur, să nu ne grăbim cu previziunile privind politica duplicitară a UE între SUA și China, este de așteptat ca Germania să se pronunțe. Și mă refer aici nu neapărat la doamna Merkel, care a fost și probabil va rămâne până la sfârșitul guvernării o pro-atlantistă, chiar și cu fandările discrete pro-chineze de care am vorbit, făcute sub presiunea intereselor industriei germane exportatoare, ci ne interesează mai ales orientarea viitorului cancelar de la Berlin.
Candidatul CDU-CSU, blocul politic cu cele mai mari șanse de a da iarăși cancelarul, se va decide curând. Sunt două variante pe masă, actualul lider al CDU Armin Laschet, moderat/centrist în politica internă dar cam slab în relația cu China și Rusia (ar fi practic o expansiune a Borrelliadei de la Bruxelles spre Berlin), sau Markus Söder din Bavaria, premierul Bavariei, bine văzut în sondaje dar deocamdată declarând că nu vrea să se mute la Berlin.
INTERVIURILE HotNews.ro