Amintirile unei scriitoare deportate în Siberia când avea 7 ani: „Am fost urcați în mașină fără să avem dreptul să luăm nimic din casă”

„Am vrut neapărat să știe toți, mai ales tineretul. Să afle adevărul, cum a fost regimul stalinist – satanist”, spune, ca un oftat după un efort mare, scriitoarea Margareta Spînu Cemîrtan, care și-a povestit viața din gulagul sovietic în cărți precum „Lupii. Amintiri din Siberia” și „Siberia de acasă”. HotNews a stat de vorbă cu autoarea din Republica Moldova, cu ocazia evenimentului „Deportările basarabenilor – mărturii vii”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. 

• La vârsta de șapte ani, Margareta Spînu-Cemîrtan a fost urcată într-o mașină militară și deportată în Siberia, împreună cu tatăl, fratele și bunica ei. La capătul a trei săptămâni de „închisoare pe roți”, au ajuns într-un cătun izolat, unde iernile ajungeau la minus 50 de grade, iar supraviețuirea depindea de o normă de lemne, o herghelie de 200 de cai și, uneori, de furtul unui pumn de grâu. 

Povestea Margaretei Spînu-Cemîrtan (83 ani) începe într-o zi din anul 1949, la marginea satului Mihăilenii Vechi, raionul Rășcani, județul Bălți, Republica Moldova. Avea șapte ani și lucra în grădină, iar fratele ei mai mare, alături de tatăl său, făceau o căpiță de fân, după cum își amintește acum. O mașină militară a oprit în fața porții și din ea a coborât președintele Sovietului Sătesc, însoțit de doi soldați. 

„Tata era țăran, văduv, nu avea avere, nu făcea politică și nu luptase contra rușilor în război”, povestește Margareta Spînu-Cemîrtan. 

Acuzația formulată împotriva tatălui său era legată de o „dugheană de manufactură”. În anii ’40, tatăl său vânduse diverse lucruri, mărunțișuri, iar din acest motiv, rușii l-au catalogat drept „comerciant”. 

Cei trei membri ai familiei au fost urcați rapid în mașină, fără să aibă dreptul să ia nimic din casă. Mașina militară a făcut o oprire și la casa bunicii paterne, din mijlocul satului. Bunicul fusese arestat anterior și condamnat la zece ani, fără însă ca rudele să afle care a fost motivul pentru care fusese închis. Din această cauză, burnica urma și ea să fie deportată. 

Scriitoarea își amintește acum că bunica se aștepta să fie trimisă în Siberia: „Cineva o prevenise, nu știu cine. Scosese din casă perne, plapume și așa mai departe. Noi am plecat fără nimic la noi. Înainte să fie urcată în mașină, bunica a făcut o cruce în văzduh și a zis vecinilor strânși acolo: «Oameni buni, iertați-mă dacă am greșit cu ceva»”.

„Dacă se ridica cineva, chiar și un copil, împușcau în aer”

Cu totul, în mașina militară au fost încărcate patru familii din sat. Ultima oprire a fost la gara Pământeni din Bălți. Aici au fost ținuți aproape jumătate de zi, fără mâncare și fără apă, timp în care autoritățile continuau să aducă arestați pe peron. Margareta Spînu-Cemîrtan își amintește foarte bine imaginea soldaților care trăgeau în aer pentru a-i intimida pe cei aduși. 

„E ceva strașnic ce mi s-a întipărit în minte. Răcnete, bocete, împușcături în aer. I-au pus pe toți la pământ, iar dacă se ridica cineva, chiar și un copil, împușcau în aer”, spune scriitoarea. 

Spre seară, după ce autoritățile au adunat mai mulți oameni, i-au încărcat în vagoane pentru vite, cu paie și bălegar pe jos, împărțite pe două niveluri. Vagoanele aveau două ferestre cu gratii, unde cei arestați se îngrămădeau ca să scape de căldura și de mirosul urât.

O femeie și-a aruncat bebelușul în râu

Margareta Spînu-Cemîrtan povestește că pe drum au primit de mâncare doar niște pește sărat. Bunica fusese mai inspirată și luase cu ea o putină de 20 de kilograme de brânză sărată, solidă, în care „nu reușeai nici măcar să înfigi cuțitul”. Brânza a fost principalul aliment pe care l-au avut pe drumul spre Siberia. 

Drumul a durat trei săptămâni. Singura oprire a fost la Volga, când vagoanele s-au deschis, iar arestaților li s-a permis să coboare din vagoane pentru a-și lua apă din râu. Momentul nu a ținut mult, pentru că un tânăr, profitând de o clipă de neatenție din partea soldatului care păzea vagonul, a sărit în apă și a reușit să evadeze, în ciuda faptului că soldații au tras după el.

Ca represalii pentru evadare, militarii nu i-au mai lăsat pe ceilalți prizonieri, printre care și Margareta Spînu-Cemîrtan, să mai bea apă. Spune că una dintre amintirile care au marcat-o atunci a fost aceea a unei femei cu patru copii care și-a aruncat bebelușul în râu, printr-o gaură din vagon. Își mai amintește și că o femeie în vârstă a murit din cauza frigului. 

Sosirea în Siberia

La capătul unui drum greu, deportații au ajuns în Siberia. Familia Margaretei Spînu-Cemîrtan a fost trimisă într-o pădure pe care localnicii o numeau „moșia lui Orlov”, un loc cu 15 case.

„Nici rușii nu știau precis ce s-a întâmplat cu Orlov, pentru că fusese arestat. Probabil bolșevicii l-au împușcat.”

Când a ajuns în Siberia, familia scriitoarei știa un singur lucru: că va rămâne acolo pe veci, așa cum li se spusese. Deportații erau plasați în casele localnicilor. Tatăl scriitoarei fusese trecut la tăiat lemne, fiind obligat să facă o anumită normă pentru a primi în schimb ce avea nevoie pentru supraviețuire. Constrâns de situație, tatăl s-a văzut nevoit să-l ia alături de el și pe fiul de 11 ani, pentru a-l ajuta să facă norma. 

„Îi dădea un kilogram de grâu sau altceva. Dacă nu făcea norma, nu primea nimic”, își amintește Margareta Spînu-Cemîrtan.

Iarna își băgau vitele în casă de frica lupilor

În Siberia, cel mai greu de suportat sunt temperaturile foarte scăzute, spune scriitoarea. Zăpada începea să cadă în septembrie și ținea până în mai. Ea povestește că în această perioadă rușii își băgau vitele în casă, nu din cauza frigului, ci de frica lupilor. Iar când cineva din sat murea, sicriul era mai mult acoperit cu pământ, pentru că oamenii nu reușeau să sape în pământul înghețat. 

Margareta Spînu-Cemîrtan spune că perioada iernii era, pentru ea, o închisoare, pentru că era nevoită să rămână într-o cameră de nouă metri pătrați, neavând haine cu care să meargă la școală.

În prima iarnă au murit mai toți bătrânii deportați. Scriitoarea spune că moldovenii aveau fețele vineții din cauza frigului, spre deosebire de localnici, care, pentru că aveau vaci și capre, își ungeau fețele cu unt, pentru a se proteja de frig. 

„Venea militarul cu pistolul la tata și-i spunea să iasă la lucru. Tata îi răspunde că nu are haine potrivite pentru ger, iar acesta îi spunea că nu contează, pentru că a venit acolo să-și ispășească pedeapsa”, își amintește scriitoarea.

Tatăl a fost salvat de bunică care a reușit să-i facă rost de haine după ce a făcut troc cu lucrurile pe care le adusese cu ea de acasă. 

„S-a ivit pământul!”

Sosirea primăverii, în mai, i-a rămas întipărită în minte scriitoarei. Atunci când zăpada începea să se topească, rușii din zona în care locuia strigau, ca la o sărbătoare: „s-a ivit pământul”. 

Margareta Spînu-Cemîrtan își aduce aminte că umbla de dimineață până seara, trimisă de bunica ei, să adune ciuperci, buruieni și tot ce se mai putea pentru a găti. Odată cu schimbarea de anotimp, tatăl său a primit o nouă însărcinare, transmisă, așa cum erau transmise toate ordinele, cu pistolul la vedere: să se ocupe de herghelia de 200 de cai din zonă.

În primul an petrecut în Siberia, a avut loc și prima dramă majoră din viața familiei. Fratele său a furat un sul de lână de la ferma locală de oi, în speranța că astfel bunica va putea să facă haine mai bune pentru familie. Autoritățile au descoperit însă furtul, fratele ei fiind denunțat de un prieten rus. A reușit să scape fugind la o herghelie dar a fost prins și condamnat patru ani de închisoare.  

Arestarea tatălui

Margareta Spînu-Cemîrtan povestește că a urmat apoi o altă tragedie pentru familie. „După arestarea fratelui, muream de foame, nu mai aveam nimic, se terminaseră și cartofii, și laptele. Într-o noapte, o vecină, rusoiacă, ne-a bătut în geam. Mi-a zis să-l chem pe tata, că e ceva urgent. Am auzit ce vorbeau în rusește: i-a zis să meargă să fure grâu, că paznicul s-a îmbătat”, își amintește scriitoarea.

Tatăl a acceptat și s-a întors acasă cu grâul furat. A doua zi, când nici zorile nu se iviseră, autoritățile au venit și l-au arestat. A fost condamnat la zece ani de închisoare.

Moartea lui Stalin, sărbătoarea din Siberia

Un moment de bucurie pentru moldovenii deportați, mai povestește scriitoarea, a fost acela când au aflat că Iosif Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice, a murit, în 1953. Margareta Spînu-Cemîrtan era la școală, când învățătoarea a intrat în sală și le-a spus, plângând, ce s-a întâmplat. 

Momentul a fost unul de cotitură, pentru că a adus cu el și deschiderea autorităților. Totuși, la puțin timp, pentru că scriitoarea rămăsese doar în grija bunicii, autoritățile au hotărât să o trimită la un orfelinat aflat la 120 de kilometri de satul siberian.

La trei ani după moartea dictatorului sovietic, familiei i s-a permis să părăsească Siberia. Prima a fost bunica, urmată de tatăl și fratele scriitoarei, eliberați din închisoare. Aflată la orfelinat, aceasta a fost adoptată, cu acordul tatălui proaspăt eliberat, de familia extinsă din satul natal. 

„În ‘56 ne-am întors toți din Siberia, pe rând, după cum ne-au dat drumul. Însă doar bunicii i s-a permis să se întoarcă în satul natal. Tatăl și fratele nu au primit viză reședință, iar fără viză nu puteai să lucrezi. Fratele a plecat în armată în Siberia, pentru trei ani și jumătate, iar tatăl s-a dus la uzina de zahăr din Dochia, ca fochist”, mai povestește scriitoarea basarabeană. 

„Era rai, acum totul gol”

Întrebată cum a descoperit satul natal, după șapte ani de la deportare, Margareta Spînu-Cemîrtan spune că totul era schimbat. „Când eram copil satul era un rai: grădini peste tot, fiecare om avea un hectar de grâu semănat, struguri, porumb, tot ce trebuie. Acum era gol tot. Totul scos, totul arat și semănat ce au vrut rușii, ce au avut nevoie la colectivizare.”

După căderea regimului comunist, Margareta Spînu-Cemîrtan a hotărât să își spună povestea, fiind încurajată de scriitorul Grigore Vieru. 

 „Am vrut neapărat să știe toți, mai ales tineretul. Am vrut să afle adevărul, cum a fost în regimul stalinist-satanist. Ăsta a fost țelul meu. Tinerii să învețe să aibă demnitate, să păzească dreptatea și să fie democrați. Demnitatea trebuie neapărat păstrată”, a încheiat scriitoarea Margareta Spînu-Cemîrtan.